O călătorie către interior

Dragă călătorule,

Nici nu știu de unde să încep, însă te anunț din start că va fi o poveste lungă. 

Ne-am trezit cu sunet de ploaie în urechi și foșnetul obișnuit al pelerinilor, care de data asta se pregăteau deja să fie uzi de cum ieșeau pe ușă.

-„Eu nu vreau să mă plouă iar!”, îi spun lui Mamarmot în timp ce-mi trag sacul de dormit peste ochi.

-„Stai liniștită, marmotă, va fi bine!”

Ne regăsim cu Berndt în micul hol și ai mei își iau la revedere de la el și îi urează Buen Camino. 

-„Să nu te oprești niciodată din călătorit! Mi-a facut plăcere să te cunosc!”, îmi spune el și apoi dispare pe ușă afară.

Ce vorbe ciudate! Sigur ne mai revedem peste câteva zile.

Ploaia se mai domolește până ne punem noi la drum însă orașul este destul de gri și mohorât.

Îmi doresc să mai fi stat în pat, dar, ce să facem..Încerc să găsesc scoica prin orașul ăsta mare și gri și să ne vedem de drum.

-„Pe aici, marmotă.”

Mamarmot ne duce pe fel și fel de străduțe pe unde nu văd nici un fel de scoică. Intrăm într-un final într-o clădire cu geamuri mari ce pare o gară. 

-„Marmotă, uite, am văzut că în ultimele zile ai fost din ce în ce mai obosită și morocănoasă și noi credem că este mai bine să avem o zi de pauză. Astăzi plouă oricum toată ziua și nu este plăcut să ne plimbăm. Vom lua autobuzul până într-un orășel mai mare și mai vedem de acolo.”

Cumva ce zice Mamarmot nu sună bine. O cunosc pe Mamarmot și știu că ea nu va putea să facă un segment din Camino cu autobuzul. Și sincer, nici mie nu mi-ar plăcea asta. Asta înseamnă doar că…cel mai probabil vom merge acasă…dar, nu vrea să îmi spună asta fiindcă ea crede că mă va întrista. Sunt tristă, mai ales când mă uit la ea și văd cum încearcă să-și potolească lacrimile. Dar pe de altă parte..ideea că mă întorc acasă mă bucură. Mi-e tare dor!

Autobuzul ne duce până în Astorga, un oraș la care trebuia să ajungem abia peste două zile. 

Ne găsim un albergue și apoi luăm orașul la pas. Un oraș plin de ciocolată în fiecare magazin, cu străzi frumoase și un castel ce pare rupt din povești.

-„Mamarmot, am dreptate că de aici mergem acasă?”

-„Cel mai probabil, marmotă”, îmi spune Mamarmot lăsând două picături să îi curgă din ochi.”

-„Păi și cum rămâne cu Santiago de Compostela?”

-„Păi, ne vom întoarce, bineînțeles. Și vom ajunge și la Santiago. Există un motiv pentru care simțim că trebuie să ne întoarcem acum. Camino mai are ceva pregătit pentru noi, ceva ce nu ne poate arăta acum. Ceva pentru care mai trebuie să așteptăm puțin.”

-„Așa-i că vom merge și porțiunea asta pe care am făcut-o cu autobuzul?”

-„Da, ar fi păcat să nu. Cine știe ce minuni se ascund de la Léon până aici.”

Cuvintele lui Mamarmot îmi dau o stare de liniște. Mă uit în jur. De unde stăm noi se văd munții. Suntem undeva deasupra orașului și cerul s-a deschis. După câteva zile gri, cerul ne oferă un minunat spectacol. Norii îmi spun că ce am ales e bine și că ne așteaptă data viitoare. 

Mamarmot îmi arată pașaportul. Cu ultima ștampilă primită azi, am închis prima parte. O foaie de poveste s-a scris și va urma o nouă poveste.

A doua zi a urmat lungul drum cu autobuzul până la Madrid. Nu mi-a fost ușor. Îmi venea să le zic alor mei să coborâm la Léon și s-o luăm iar la pas. Și știu că Mamarmot ar fi fost de acord. Dar și gândul că în seara asta mă voi juca cu pisicile mele era un gând frumos. 

Ajunși acasă, ne-am gândit repede când vom putea reveni. Ai mei au stabilit să fie doar peste șase luni, să nu mai așteptăm prea mult și au și cumpărat biletele de avion cu direcția Madrid.

Între timp, am mai vorbit cu Pai care ne-a mai scris de pe drum. Ne-a povestit câte ploi și grindină a îndurat până la Santiago de Compostela. Se pare că un uragan ar fi trecut prin zonă, de unde și vremea asta ciudată. Dar în final a ajuns.

Oare Berndt a ajuns?

De Crăciun, am primit o scrisoare de la el în care ne povestea cum a fost drumul.Tot cu grindină, tot cu frig. Cu dureri mari de picioare. Cu multe pauze. Dar într-un final, a ajuns. Și am avut surpriza să primesc de la moșul exact ce am cerut. Măi Berndt, ce bine că ai pus scrisoarea mea la poșta expres către Polul Nord!

Lunile au trecut și cu greu ne-am stăvilit dorul de Camino. Ni l-au mai potolit munții noștri și dealurile colorate. 

Dar ziua a venit iar să luăm avionul de Madrid și lungul drum cu autobuzul. 

Și iată-ne iar în Léon. Fericiți, entuziasmați, veseli. Gata pentru o nouă aventură. Orașul nu mai este așa de mohorât pe cât l-am lăsat ultima dată. Acum e soare și frumos și parcă același cer ne îmbie la drum. E doar mai frig acum, dar m-au pregătit ai mei cu multe straturi de acasă. 

Fiecare miros și sunet îmi pare familiar. Deși venim de acasă, mă simt ca și cum aș fi venit..tot acasă. Sunt fericită și abia aștept să văd ce urmează, fiindcă nici o zi pe Camino nu este la fel ca cea din urmă. Sau ca ce va fi mâine. 

Am venit fără Fulgeraș de data asta. Însă îl am cu mine pe Ursulic, un mic urs de pluș cu o inimioară pe tricou. Voia și el să vadă cum e pe Camino.

E timpul să ne culcăm și iarăși nu pot să dorm. Am atâtea întrebări în minte și curiozități. Dar pot aștepta până mâine.

De mâine, pornim pe drumul scoicilor din nou!