Ziua 27: Începutul unei frumoase prietenii

Dragă călătorule, 

E prima dintr-un șir de multe zile în care ne-am pus la drum înainte să se trezească soarele, găinile, practic oricine. Chiar și eu. 

Dar trebuie, zic ai mei, fiindcă astăzi avem cale lungă. Și de urcat un munte mare.

Nu am mai urcat câțiva munți până acum?

-„Hai Marmotă, astăzi intrăm în Galicia!”

-„Ce este Galicia, Mamarmot?”

-„Galicia este cea mai verde zonă a Spaniei, încărcată de legende și ce poartă încă tradiții celtice pe meleagurile sale.”

Parcă îmi sună cunoscut, dar nu prea. Până una alta, într-o curte, niște cactuși îmi captează atenția. Cu flori sau fără, cu țepi mai mici sau mai mari. O adevărată colecție.

Pe măsură ce înaintăm, drumul ne duce din ce în ce mai aproape de natură. 

Asfaltul devine potecă de pietre, mașinile devin vaci, clădirile devin copaci, în copaci găsim bocanci, și-am făcut și-o rimă!

Nu, dar pe bune, chiar sunt niște bocanci în copac.

Mă întreb iar cât de mare e muntele ăsta dacă pelerinul ce și-a lăsat bocancii aici a simțit nevoia să își facă bagajul mai ușor.

Dar cum spuneam, ne îndepărtăm de asfalt.

Mamarmot îmi povestește că a citit despre sătucul în care mergem într-o carte. O văd cam visătoare și cred că acest loc înseamnă tare mult pentru ea. Așa că îmi voi aduna toate puterile până sus suuuus.

Aaa, acolo sus?

Ei hai că n-o fi așa de greu.

Intrăm în pădure și urcăm ce urcăm și iar urcăm. Și picioarele încep să doară și…

-„Cât mai avem??”

-„Nu știu nici eu, Marmotă. Hai ia un biscuit. Îți va da energie!”

Chiar îmi dă, pentru o bună bucată de drum, până când, pe o pantă văd niște căluți albi frumoși foc.

Mamarmot îmi spune că acei căluți duc oamenii sus până în O Cebreiro și apoi coboară.

Cuuum? Nu e corect!

Deși, nu mi-ar prinde nici mie rău acum să stau pe spatele unui căluț.

Sau..poate a unui măgăruș?

Ăsta mic din drumul nostru, ce molfăie de zor.

Un biscuit vrei, măgărușule? Hai să vezi câtă energie îți va da! Nu că ai avea nevoie..

Drumul devine din ce în ce mai neclar și îmi vine să îmi scot ochelarii. Dar stai, eu nu mai port ochelari de ceva vreme…

Atunci îmi pică fisa. Intrăm iar în nor! N-am mai călcat de mult pe nori. Ce bucurie!

Chiar înainte de a intra de tot în nor, găsim semnul ce  marchează intrarea în Galicia.

Apoi ne lăsăm învăluiți de ceață. Mă pun desigur pe zburdat, dar stau încă aproape de ai mei. Nu vreau sa îi las în urmă, poate le e frică să meargă singuri.

Nu îmi dau seama când poteca de piatră devine iar asfalt, dar cred că am intrat în sătuc.

Cred. Încă nu se văd prea multe. Dar Mamarmot izbutește să găsească locul în care vom dormi.

Într-o cameră imensă plină de paturi și pelerini ce umblă de colo colo, ne găsim și noi loc în trei paturi. Eu iau patul de sus, nu discut!

Nu zăbovim prea mult căci biscuiții or da energie dar nu țin de foame. Și ce să vezi. Când ieșim din albergue..nu mai e nimic. Mă refer la nor. Adică, înțelegi tu, totul e la locul lui.

Mă minunez de acest sătuc cu clădiri de piatră, căsuțe de pitici și însemne celtice. Mi le arată Mamarmot, căci eu nu le cunosc.

O masă caldă ne dă energie să mai colindăm puțin înainte de lăsarea serii. Apoi ne întoarcem la albergue numai bine cât să vedem un superb apus peste văile de unde am urcat.

Ei, pentru asta chiar a meritat urcarea.

Mai stăm o vreme treji, hărmălaia de aici fiind cam mare ca să poți dormi oricum. Astăzi încep să recunosc fețe pe care le-am tot văzut de-a lungul drumului. Ba ieri, ba alăltăieri, poate chiar acum o săptămână. S-au adunat toți aici într-un loc.

Pelerinul cu care ne tot întâlneam acum vreo două zile acum împarte dopuri de urechi dintr-o imensă pungă.

Un tata și baiatul lui ceva mai mare decât mine joacă cărți.

Un domn pe care l-am tot zărit, stă lângă noi și a vorbit puțin cu ai mei. 

Un alt domn vine și îmi dă niște ciocolată.

Cu toți am împărțit apusul mai devreme.

Parcă ne cunoaștem și ne înțelegem deși nu ne-am întâlnit niciodată. Oare se poate așa ceva?

Cred însă, călătorule, că acesta e începutul unei frumoase prietenii..