Ziua 31: Caracatița călătoare

Dragă călătorule, 

Mă trezesc într-o mormăială de oameni nemulțumiți.

La picioarele mele, Mamarmot pregătește rucsacul. Are ochii cât cepele și abia îi ține deschiși. 

-„Ce ai pățit, Mamarmot?”

-„Eh, Marmotă, nu am putut să dorm mai deloc din cauza luminii ăsteia.”

Privesc în jur și mai văd câțiva pelerini cu aceeași față. 

Eu și tata suntem odihniți! Asta fiindcă noi am dormit împreună în patul de jos unde lumina nu bătea așa de tare.

Astăzi se păre că eu voi fi cea mai energică dintre toți. Nici lumina nu mi-a deranjat somnul, nici întrerupătoare n-am stat să caut până târziu.

O să îi ajut eu pe ai mei!

-„Hai, Mamarmot. E timpul să-ți găsim o cafea.”

Pășim în răcoarea dimineții și realizez că era mai multă lumină în cameră decât este afară.

Portomarin încă doarme învelit în ceață.

Mamarmot arată exact ca bărcuța aia de pe apă. Parcă ar mai dormi un pic. Hai la cafea!

Ne croim drum afară din oraș, pe o potecă de pădure plină de copacei verzi și ferigi. Ceața nu-și are locul aici, însă picături precum mărgele s-au adunat pe frunze și flori.

Îmi încerc norocul la o conversație cu Mamarmot. 

-„Mamarmot, dacă nu ai dormit azi noapte, ce ai făcut?”

Din stânga mea aud un mormăit de urs.

-„Ce să fac, Marmotă. Am numărat oi, lupi care mâncau oile, câini care alergau lupii. Și tot n-am adormit. Apoi am citit, am scris, am calculat, m-am gândit, am visat cu ochii deschiși. A mers bine o vreme dar apoi am început să mă enervez că nu pot dormi.”

Of, săraca Mamarmot. 

Aș mai avea câteva întrebări dar le păstrez pentru mai târziu fiindcă nu pare că vom găsi o cafea prea curând.

Și am dreptate. Poteca ne mai scoate din pădure, ba prin câte o culme de deal, ba prin zone mai joase, dar încă nici un semn de vreun oraș.

La un moment dat, poteca noastră se întâlnește cu asfaltul și acolo găsim și mult râvnita cafea. Desigur, profit și eu să savurez o înghețată cu ciocolată și să mă odihnesc alături de un cățel pelerin.

Mamarmot e ca nouă acum, numai bună să continui cu întrebările mele. Nu mai știu ce voiam să o întreb, dar găsesc eu altceva.

Mamarmot spune că vom căuta niște ruine. Castromaior e ceva ce seamănă cu Sarmisegetuza noastră cică. Aaa..ce loc frumos!

Dar poteca ne duce pe deal și tot ne duce dar nici urmă de ruine. 

Un indicator ne arată că trebuie să ne abatem puțin de la drum pentru a le vedea. Ok.

Dar Mamarmot zice nu. Oau, chiar trebuie sa fie cu adevărat obosită dacă nu vrea ea să meargă un pic în plus.

-„Lasă, Marmotă, în felul ăsta ne lăsăm ceva de vizitat, ca să mai venim si altădată pe Camino.”

Nu sună rău. Chiar mi-ar plăcea să mai vin. Da hai întâi să-l terminăm pe ăsta, nu?

Soarele este sus pe cer acum iar plimbarea noastră este tare plăcută. 

Ne oprim într-un loc acoperit de o boltă de flori pentru o gustare dar ne lungim la câteva meciuri de cărți. Adevărul e că nu ne grăbim nicăieri. 

Pe unul din pereți, stă lipită o hartă a lumii, iar în mijlocul ei, parcă stă o caracatiță cu sute de picioare.

Mamarmot îmi spune că defapt sunt locurile de unde a venit fiecare pelerin.

Are sens, dar pentru mine tot o caracatiță este. Iar tentaculul ei care duce înspre Romania e unul scurt. 

Ne continuăm drumul printre flori de primăvară până în Palas de Rei, orășelul în care vom sta astăzi.

Seamănă puțin cu Sarria, deși este mai micuț și mai plin de pisici.

O bornă, de data asta roz, mă duce cu privirea la vitrina unui magazin. Înăuntru văd înșirate tricouri, iar pe unul stă mândră o caracatiță pelerin. Este chiar caracatița călătoare, știam eu! Vreaaaau!

-„Mamarmot, vreau acest tricou!!”

-„Marmotă, magazinul este închis. E duminică. Cred.”

Offf. 

La albergue ne întâlnim cu Bill și cu doi frați din Canada. Nici urmă de Jose. Probabil că a fost o zi grea și pentru el. 

Stăm la câteva meciuri de cărți până ne ia somnul și ne retragem la culcare, de data asta într-o cameră în care lumina se stinge.

Visez cu ochii deschiși la harta lumii. Mi-ar placea să văd toate locurile de pe planeta asta. Oare cât mi-ar lua? Oare câte țări sunt în total? Să nu uit să îi întreb mâine pe ai mei. Poate dacă aș fi precum caracatița călătoare, cu un tentacul în fiecare țară, mi-ar fi mai ușor. Până atunci, mai am câteva zile de mers până la capătul lumii. Și apoi mai vedem.