Ziua 28: La umbra celor trei castele

Dragă călătorule, 

Imaginează-ți că ești într-o gară și zeci de oameni roiesc în jurul tău. Unii fug, alții stau la coadă la bilete, unii vorbesc tare, alții își foșnesc bagajele. Cam așa m-am simțit eu azi dimineață. Unde era oare acel pelerin ce împărțea dopuri de urechi căci aș fi pus vreo două, trei perechi.

Dar trezirea devreme a venit și cu părți bune. Am pornit la drum la răsărit, în lumina caldă ce îmbrățișa culmea.

Drumul ne duce printr-o minunată pădure, printr-o minunată liniște..ciudată liniște. Nu voi deranja liniștea de data asta căci am avut parte de destul zumzet la albergue.

Mamarmot îmi spune că astăzi mergem înspre Triacastela, ce înseamnă cele trei castele. 

-„Vom găsi trei castele acolo, în același orășel?”

-„Nu știu, Marmotă, rămâne de văzut!”

Până una alta picioarele mele se simt cam obosite. 

Poate nu am dormit bine.

Poate din cauza că nu prea am mâncat de dimineață.

Poate a avut vreun bob de mazăre salteaua.

Saaaau, poate e de la panta asta. 

-„Păi bine măi, Mamarmot, nu ai zis tu că astăzi nu urcăm deloc?”

-„Hai, Marmotă, că nu e decât o pantă mică spre un mic vârf. Apoi este numai coborâre.”

Bineee.

Mamarmot pare cam morocănoasă azi, probabi din cauză că nu și-a băut cafeaua. Un lucru pe care îl știu sigur e că nu vrei să enervezi prea tare un urs trezit din somn. Cam așa e cu Mamarmot înainte de cafea.

Oricum, n-am ce să zic, e chiar frumos tare pe aici. Dealuri pline de flori și iarbă verde se întind la picioarele mele. În depărtăre, munții din care venim încep să se contureze ușor. Sau poate mă înșel și sunt alți munți. Încă nu mă pricep atât de bine la orientarea în spațiu.

Ajungem la un mic local unde pelerinii s-au întins la soare precum niște șopârle. Și nu doar ei. Un câine mare și pufos le-a urmat exemplul.

Mamarmot îmi spune că aici este vârful pe care mai trebuia să urcăm. Alto do Poio.

Aha. Acum se explică fața acestui câine și de ce zace așa. Doar ce a urcat până aici și el.

Mă duc să-l îmbunez căci sigur și el a bombanit în gând pe drumul până aici.  Nu pare să îi pese prea tare de prezența mea dar asta nu ma oprește să îi mângâi blana pufoasă.

Între timp, ai mei și-au găsit un loc cu priveliște de savurat cafeaua. E chiar frumos!

Dacă tot am oprit, ne umplem și burțile și apoi plecăm mai departe. Altă poveste.

Trecem pe poteci ce merg printre pășuni iar locul ăsta îmi aduce aminte de acasă. Bine, nu chiar de acasă de la mine, ci de un loc pe unde ne mai plimbăm uneori, prin mici sate de la poalele muntelui.

Iar acum, după ce Mamarmot nu mai e precum Medusa, aș putea chiar să îi propun un fazan. Sau să spunem povești. 

Și uite așa, din poveste în poveste, ne trezim într-un orășel cu căsuțe de piatră.

La intrare, ne întâmpină un copac imens, ce seamănă foarte mult cu salcia din Harry Potter. Uaaaau! Nu cred că am mai văut un copac atât de mare..poate doar în film.

La scurt timp după ce lăsăm copacul în urmă, intrăm și în Triacastela. Ciudat, nu văd încă nici un turn de castel. Oare unde or fi ascunse cele trei? Mergem puțin mai târziu să explorăm însă până atunci trebuie să găsim un loc să dormim.

Nu știu dacă ți-am mai povestit însă în fiecare zi după ce ajungem la albergue avem o oră două de stat degeaba, asta dacă nu ne chiorăie mațele de foame. Cât ai mei spală hainele eu explorez prin albergue, sau citesc sau mă joc. Depinde de moment. 

Azi în schimb am ales să explorez curtea și bine am făcut, căci am găsit o pisică ce abia aștepta să fie mângâiată de mine.

După pauza de odihnă, ieșim în căutarea celor trei castele și umblăm ceva, cam până când se termină orașul. 

Un localnic ne vede nedumeriți și ne întreabă ce căutăm.

-„Păi, vreo trei castele..sau măcar unul”, zice tata.

Domnul ne zâmbește. Nu știe engleză însă ne arată o biserică. 

Ajunși lângă ea, ne uităm pe toate părțile. Din capul străzii, domnul ne zâmbește și dă aprobator din cap. 

Și atunci le văd..

Simbolurile celor trei castele sunt sculptate pe turnul bisericii. 

N-am să te mint, aș fi preferat niște castele reale, dar mă mulțumesc cu ce am găsit.

Înapoi la albergue ne întâlnim cu pelerinii cu care am împărțit apusul de la O Cebreiro. Tatăl cu băiețelul, domnul care a stat lângă noi și domnul care împărțea dopuri de urechi. 

Luăm masa împreună și apoi ne adunăm la povești pe pajiștea verde din curtea albergueului. 

Dintr-o poveste într-alta aflăm și că cele trei castele chiar au existat, însă acum se mai găsesc doar ruinele lor pe dealurile din Triacastela.

Oook, deci de asta nu le-am găsit. 

Aflăm și că acel copac gigant  este defapt un castan ce are peste 800 de ani. Uaaau!

Se pare că este foarte celebru aici pe Camino. Toată lumea are o fotografie cu el.

Domnul care a stat lângă noi ieri știe multe despre drum. Îl cheamă Jose și este din Florida. Spune că se bucură că ne-am reîntâlnit.

Îi las să mai povestească în timp ce eu mă alerg cu baiețelul olandez. Nu i-am reținut numele și nici nu vorbim. Dar când vine vorba de joacă, alergare și sărituri prin iarbă, nici n-ai nevoie să vorbești. 

De atâta alergare am cam obosit și mi-e somn. În cămăruța noastra sunt puțini pelerini și deși m-am plâns azi dimineață, pot spune că mi-e dor de hărmălaia aia.

Mă gândesc la oamenii cu care am stat azi de vorbă. Îmi place de ei. Parcă erau prieteni vechi de când lumea. Vechi precum un castan de 800 de ani. Sau precum un castel ce veghea de pe deal. Mi le imaginez înalte, impunătoare și pe noi, o mână de pelerini ce se cunosc de-o viață sub umbra celor trei castele.