Ziua 23: Parte din povestea altcuiva

Dragă călătorule, 

Mi-a plăcut mult locul ăsta în care am dormit. Atât de mult, încât azi dimineață ne-am mai lungit o vreme la micul dejun. 

Dar acum a venit momentul să descoperim și alte locuri, așa că am pornit pe poteca ce iese din orășel.

Alți câțiva somnoroși împart drumul cu noi. E prea dimineață ca să aibă chef de vorbă. Sincer, sună ciudat, dar nici eu nu am. 

În drumul nostru dăm de o fermă și, de după gard, câțiva viței mă cheamă să îi mângâi. 

Probabil se amuză de costumația mea, dar nu am ce să fac. Dimineața e chiar frig.

-„Muuuuuu.” 

-„Da, și eu cred că ești drăguț!”

Poteca portocalie ne plimbă în susul și-n josul unui deal nisipos, copaci precum niște bonsai și câmpuri verzi și galbene. 

-„Mamarmot, câmpurile astea galbene îmi aduc aminte de ceva, dar de ce?”

-„Marmotă, asta e rapiță, apare primăvara și la noi și o căutăm deseori pentru poze.”

Asta era!

Pelerinii continuă să treacă în pași grăbiți pe lângă noi, când din spate auzim o voce spunând:

-„Salutare, prieteni din România.”

Un pelerin ne zâmbește de sub  plete. Are un rucsac mic pentru un pelerin și nu pare că poartă echipamentul obișnuit.

-„Salutare!”

-„V-am auzit vorbind românește. Mă bucur să mai văd români pe drum. Iar o familie, este prima dată când văd! Bravo!”

-„Și noi ne bucurăm să te cunoaștem”, zice Mamarmot.

-„Ei bine, trebuie să-mi continui drumul. Dar să știți că eu scriu o carte despre drumul ăsta, așa că cel mai probabil veți fi parte din ea. Buen Camino!”

Ce tare, aș fi foarte curioasă să citesc și eu această carte! Mai ales că voi fi un personaj din ea.

Dealul începe să se încline iar și eu încep să-mi pierd puțin răbdarea.

Nu apuc să mă plâng prea mult până să mă trezesc în cârca lui tata. În vârf de deal, suntem așteptați de un mic popas, creat special pentru pelerini. Aici, un om tare drăguț a pregătit fructe, care mai de care mai delicioase, pentru pelerinii ce ajung istoviți după urcarea dealului.

-„Nici eu nu mai pot de istovită ce sunt”, îi șoptesc unei căpșuni gigant în timp ce mușc cu poftă din ea.

Căpșuna își face rapid efectul, căci acum simt că am energie suficientă. Chiar pentru un deal sau două. 

Am zis bine, căci chiar două mai urmează până să ajungem la un mic belvedere de deasupra unui oraș. 

-„Ce oraș este ăsta, Mamarmot?”

-„Marmotă, este Astorga. Orașul în care am mers atunci, cu autobuzul.”

Ce tare! Suntem în sfârșit, din nou, aici!

Statuia unui pelerin ne indică direcția.

Astorga ne așteaptă mai însorită decât ultima dată. Observ locuri cunoscute – un rucsac imens în ușa unui magazin, castelul muzeului de ciocolată și cafeneaua unde ultima data Mamarmot era tare necăjită. Mă bucur să fim din nou aici, fericiți cu toții.

Nu plec fără să gust ceva dulce din orașul ciocolatei. Acum, înainte. 

Drumul devine din ce în ce mai sălbatic și soarele mă face să mai dau jos din straturi. 

Intrăm într-un micuț orășel cu ziduri dărâmate de timp și vreme.

Nu sunt prea multe aici. Dar dacă găsim un albergue ar trebui să fie suficient pentru noi. 

Ne găsim locușorul perfect. Un pat ascuns sub o scară, o mică bucătărie unde să jucăm cărți la cină și o curte unde să ne bucurăm de soarele după amiezii. 

Și că nu se putea mai bine de atât, aici este plin de pisici. Două dorm la soare, una este sub masa din bucătărie, alta stă în coșul de rufe de la baie, una se plimbă pe gard. Aici e cel mai bun loc!

Ne bucurăm de restul zilei fără să avem prea multe de făcut. 

În patul nostru de sub scară, mai stăm la câteva meciuri de cărți și apoi ne pregătim de somn. Cred că este prima dată când reușim să ne înghesuim toți trei într-un pat. 

Poate că am mers mult azi sau e de la cât am alergat după pisici dar simt că mi-e somn. În minte îmi revine povestea unui pelerin pe Camino. Acel pelerin sunt chiar eu, Iar eu nu sunt doar pelerinul din povestea mea. Sunt și o parte din povestea altcuiva.