Ziua 30: Cântecele Galiciei

Dragă călătorule, 

O Sarria cețoasă ne întâmpină în dimineața asta.

Totul e gri și pare că va ploua iar mintea-mi stă doar la căldurosul sac de dormit în care poate aș mai fi putut zăbovi puțin.

Mă gândesc însă la tot ce-mi spun ai mei, și anume, să învăț să iubesc și ploaia și ceața și întunericul, căci fiecare dintre ele au un farmec aparte.

Încerc. Serios că încerc. Da nu-mi iese mereu.

Nu vezi foarte multe în jur iar ceața parcă e ca o pătură ce a acoperit azi pădurea și drumul. 

Drumul ne duce mult prin păduri astăzi, iar cu cât intrăm mai adânc în pădure cu atât ceața dispare. Dar ne așteaptă mereu la ieșire.

-„Marmotă, în curând vom ajunge la borna ce indică 100 de kilometri rămași!”, zice Mamarmot.

-„Păi aia nu era în Sarria?”

-„Nu, nu, din Sarria mai aveam 100 și un pic. Acum ajungem la 100.”

Ajungem într-adevăr la ea în curând. Pentru mine nu înseamnă ceva foarte special neapărat. Doar pe Mamarmot o văd dansând de bucurie. Adulții și ciudățeniile lor.

Alți copaci ca din Harry Potter ne arată calea dar și râuri, podețe și mult verde.

Printre frunzele copacilor mai trece câte o pală de vânt și aduce cu ea un cântec de departe. 

Încep să aud din ce în ce mai clar. Oare ce este?

Îmi imaginez că este cântecul pădurii, o pădure magică cu spiriduși ce fug de ochii noștri. Oare acești spiriduși ne cântă nouă, pelerinilor? Doamne ce cântec frumos!

Pe măsură ce înaintăm, pare că este din ce în ce mai aproape de noi. Oare vom ajunge la spiriduși? Abia aștept să îi văd!

Găsim într-un final și spiridușii. Defapt, e doar unul și e mai mare decât mă așteptam.

-„Mamarmot, ce este acel instrument?”

-„Este cimpoi, marmotă.Este un instrument specific muzicii celtice. Ți-am povestit că zona asta e plină de influențe și tradiții celtice.”

Dar Mamarmot m-a pierdut de la prima propoziție. Ce muzică frumoasă face cimpoiul!

Stăm o vreme lângă el să îl ascultăm și apoi ne continuăm drumul cu muzica încă răsunându-ne în urechi. Până să se piardă de tot sub sunetul pașilor noștri, soarele începe să spargă ceața de parcă a fost și el trezit din somn de acest minunat cântec.

Oprim pentru o pauză la un suc de portocale și ne bucurăm de ziua asta frumoasă.

Dacă tot stăm, hai să facem și un meci de cărți. Bineînțeles că ai mei își iau bătaie. 

Soarele mă face să zâmbesc. 

Desigur, poate fi și faptul că iar i-am bătut pe ai mei la al nu știu câtelea meci de cărți, dar tot cred că soarele ajută mult. 

În drumul nostru, Mamarmot îmi arată ceva verde pe o piatră. O șopârlă face plajă. Se întinde la soare de parcă ar vrea să-l prindă pe tot. 

Da, cu siguranță șopârla asta simte exact ce simt și eu legat de soare.

În zare se vede un oraș și se pare că aici vom rămâne astăzi. Portomarin. Sună a ceva legat de mare. Oare de ce?

De îndată ce părăsim drumul de piatră îngrădit la stânga și dreapta de copaci, în fața noastră apare un pod imens. Jos, apă și bărcuțe. Am ajuns la ocean?

Se pare că aici e doar un mare râu. Ahaaa. 

Ne lăsăm bagajele și ieșim să explorăm orașul. Ai mei se răsfață cu niște caracatiță, cunoscut aici sub numele de pulpo. 

Mult spus răsfață. Mie mi se pare scârbos de-a dreptul. Eu mă mulțumesc cu plăcinta de cartofi și brânza. 

Vis a vis, o clădire pătrată este vizitată de mulți oameni. Ce-o fi acolo?

Aflăm mai târziu că este o biserică, ce a fost reconstruită aici acum mulți ani când valea s-a indundat. 

-„Stai puțin. Deci apa aia peste care am trecut nu era aici acum mulți ani? Iar în locul ei era un oraș?”

-„Da, marmotă. Aici a fost creat un lac de acumulare și au inundat orașul. Și se pare că l-au reconstruit pe tot exact așa cum era înainte. Uite, vezi numerele de pe cărămizile acestei biserici? Au fost notate ca să știe cum să le pună înapoi.”

Incredibil!! Este ca un imens Lego.

Pe seară ne reunim cu prietenii noștri Jose și Bill și fiindcă nu avem bucătărie mai stăm la povești în cameră.

Ca de obicei, îmi iau în primire patul de sus și pe Mamarmot lângă mine. 

Cineva ne roagă să stingem lumina. Ce e drept, este târziu, gata cu poveștile.

Dar când să stingem lumina, ce să vezi? Nu găsim întrerupătorul.

Tata încearcă cele câteva întrerupătoare pe care le găsește dar toate aprind altceva, în nici un caz nu sting lumina din marea cameră în care dormim.

Cum nu mai este nimeni la recepție să ne ajute, seara continuă într-o adevărată vânătoare de comori împreună cu majoritatea celor din camera. E o forfotă aici de zici că este petrecerea de An Nou.

După vreo oră renunțăm și încercăm să dormim așa, cu lumina asta albă în ochi. 

Ai mei îmi pun un buff pe ochi și mă mută în patul de jos ca să mă pot odihni. Chiar mi-era somn.

În mintea mea răsună un cântec de cimpoi ce mă poartă prin păduri fermecate, cu spiriduși și creaturi fantastice, apoi peste ape către insule îndepărtate, peste munți și văi. Pădurea mă cheamă iar cântecele Galiciei încă răsună în timp ce alunec în lumea somnului.