Ziua 32: Făuritorul de ștampile

Dragă călătorule, 

Ce înseamnă o noapte de somn bun! Mă trezesc și o văd pe Mamarmot zâmbitoare și bucuroasă.

Pornim la drum în răcoarea dimineții, prin micul oraș. 

Drumul ne duce pe lângă magazinul în a cărei vitrină văzusem ieri tricoul. Caracatița mă privește de după geam dar nici un semn că ar fi deschis. Cred și eu, la ora asta lumea doarme de obicei. 

Cum se termină orașul, începe pădurea. O pădure verde și răcoroasă în care ne răsună doar pașii și trilurile păsărelelor.

Și desigur vocea mea.

Uneori, de la o simplă frunză îmi vin o mie de întrebări. Și de obicei ai mei îmi răspund la toate. Iar după cum vezi, aici, sunt foarte multe frunze. Așa că și întrebările mele sunt complicate.

Se întâmplă să mai ieșim din pădure în câte un micuț oraș care nu are mai mult de câteva căsuțe dar multe, multe flori colorate.

La un popas pentru o gustare găsim o persoană ce îmi pare cunoscută oarecum. Are un mic birou și pare că pune ștampile. E perfect, că și noi aveam nevoie de ștampile.

Auzindu-ne vorbind, ne spune în română:

-„Mă bucur să vă cunosc, nu am mai întâlnit de ceva timp români pe Camino.”

Ne spune că este român dar că locuiește în Spania de ani de zile. Și că este un atlet paralimpic. 

Nu știu exact ce înseamnă asta dar observ pe birou o fotografie cu el. Atunci înțeleg de unde îl cunosc. În vitrina magazinului unde am văzut caracatița era și poza lui. Ce tare!

Se pare că a mers pe Camino de multe ori, atât pe jos cât și cu bicicleta. Stă pe aici și oferă ștampile pelerinilor.

În câteva momente aflu că nu este vorba despre ștampile obișnuite. 

Dintr-o cutiuță plină de mici obiecte argintii, mă pune să îmi aleg ce doresc. Scoici, cruciulițe, flori, căței. Hm, voi alege cățelul.

Cu grijă toarnă un lichid roșu precum focul pe pașaportul meu, peste șnurul trecut prin medalionul cățel și cu un fel de ștampilă de metal îl presează bine. Rămân fascinată. Iar pașapoartele noastre au acum ceva special în ele, de la un român de-al nostru. Ne mai pune încă o ștampilă simplă și ne dă pașapoartele înapoi.

Îi mulțumim și ne vedem de drum mai departe.

Înapoi pe drum, înapoi în pădure. Și apoi iar afară din ea. De la verde trecem la tot felul de culori date de florile de primăvară. Sunt așa de frumoase că nu-mi pot lua ochii de la ele!

Într-un mic luminiș găsim o mașină..defapt, o mașină de buzunar căci este foaaarte mică cu portbagajul plin de fructe. Putem lăsa câte un bănuț pentru o caserolă de fructe așa că ne facem plinul pentru drum. Mmmmm.

Iubesc kiwiul și-mi dă atâta energie că acum țopăi și alerg.

-„Marmotă, dacă ai atâta energie, ce ar fi să-ți cari singură rucsacelul?”

-„Am o idee și mai bună! Ce ar fi să îl car pe al tău?”

Mamarmot nu mă crede însă eu chiar mă țin de cuvânt.

Ia uite-mă!

Am ceva energie dar cu rucsacul lui Mamarmot e greu să mă pun. Ea mereu cară mai mult decât e nevoie!

Îi înapoiez rucsacul lui Mamarmot și cu puțina energie ce mi-a mai rămas, ajungem  în ultimul orășel de astăzi. 

Vom sta într-o casă de piatră, asemeni unei case de pitici magici de pădure.

Avem râul lângă noi și ne putem relaxa picioarele în apa rece ca gheața.

-„Tati, podul ăsta îmi pare cunoscut!”

-„Da, marmotă, este ultimul pod din labirintul podurilor.”

Nu-mi vine să cred cât am mers!

Peste câteva ore apar Jose și Bill, obosiți de pe drum. Ne întâlnim curând și luăm cina împreună. Împărtășim amintiri și povești despre zilele trecute și observ că încep să înțeleg din ce în ce mai bine glumele lor. Mă simt ca în familie. 

Vine vremea să ne retragem în căsuța de pitici, în paturile noastre. Peretele ăsta din pietre de râu e foarte răcoros. 

Afară, râul susură de parcă ar vrea să-mi spună o poveste de noapte bună. Povestea ultimului pod de pe Camino. Sau, poate povestea făuritorului de ștampile, ce încânta fiecare pelerin cu câte o ștampilă unică, doar pentru el. Orice poveste ar alege râul în seara asta, pe mine m-a convins. Noapte bună!