Ziua 21: Prima foaie din capitolul trei

Dragă călătorule, 

Deschid ochii și mă ridic imediat din pat. 

Suntem pe Caminoooo!

Deja știu cam cum stă treaba. Mă ridic, mă pregătesc, îi trezesc și îi ajut și pe ai mei cu ce mai e de făcut. 

Astăzi am fost doar noi în această cămăruță așa că ne-am trezit mai târziu..cred. Încă nu am învățat ceasul foarte bine, dar dacă e să mă iau după cât de multă lumină e afară, chiar e mai târziu decât de obicei. 

-„Soarele răsare mai devreme în perioada asta a anului, Marmotă.”

A, ok, e și asta o explicație.

Mâncăm rapid și ne punem la drum în aerul curat al dimineții. 

Avem acum ocazia să vedem orașul în toată splendoarea lui, luminat de soare și plin de flori de primăvară. 

Mergem o vreme până ieșim din oraș. Scoica ne ghidează afară din León și cu coada ochiului observ autogara din care am plecat data trecută. 

Ei bine, sunt tare mândră să știu că voi merge pe toată distanța asta parcursă cu autobuzul. 

Apoi scoica ne duce într-o zonă unde găsim niște căsuțe în pământ, precum cele de hobbiți. Am ajuns cumva în Pământul de Mijloc? Am văzut o singură dată Hobitul cu ai mei și parcă îmi seamănă foarte mult. 

Hei, dar asta nu e povestea lor, ci a mea, și suntem astăzi la prima foaie din jurnalul cu numărul trei. 

Lăsăm căsuțele de hobbit în urmă și ne minunăm de macii de pe marginea drumului. Îmi plac foarte mult macii și primăvara obișnuiam să mergem să îi căutam la mare. Primăvara asta însă, destinația noastră e diferită.

Ajungem într-un loc unde drumul se desparte în două direcții. Mamarmot se uită pe hartă și spune că am putea să o luăm pe un drum alternativ, ce ne scoate de lângă asfalt. 

-„Dar Mamarmot, unde trebuie să ajungem?”

-„Sincer, Marmotă, nu trebuie să ajungem nicăieri. De data asta mergem cât putem, cât ne place și cât ne e bine.”

Wow, ceva e ciudat cu Mamarmot. Dar sună bine ce zice!

Drumul e diferit de cum mi-l aminteam. Poate din cauza anotimpului. Culorile s-au schimbat. Galbenul câmpului s-a transformat în verde crud. Doar uneori ce mai vezi câte un lan de flori galbene. Cerul a rămas în schimb în aceeași nuanță de albastru, cu nori pufoși. Deși este o zi însorită, vântul bate foarte tare așa că ai mei m-au înfofolit din cap până în picioare. 

Îmi place. Sunt un ninja pelerin. 

Fiindcă am plecat târziu dar și probabil pentru că suntem pe un alt traseu, nu e picior de om pe aici. Doar noi, poteca, scoica și munții înzăpeziți din zare. A, și vântul. El este nelipsit.

Nici norii nu lipsesc. Deși par puțin cam gri, nu mă sperie. Nu mă sperie chiar nimic. Sunt atât de entuziasmată că suntem iar aici încât nu are ce să mă supere. Bine, faptul că sunt o ceapă, mă cam enervează dar am început să mă obișnuiesc și cu asta.

Am tot așteptam momentul ăsta și nici nu știu de ce-mi era mai dor. Cred totuși că primul lucru pe care îl voi face când ajung la albergue, va fi să mănânc o plăcintă cu cartofi. Oo da! Dar unde vom sta oare?

Mai trecem prin cîteva orășele mai mult sau mai pușin pustii până să aflăm unde vom dormi. 

Mă întreb uneori dacă Mamarmot chiar a ales drumul potrivit. Nu am mai văzut un om de nu știu când. Doar câte un câine sau o pisică rătăcită. 

Următorul oraș, pare mai pustiu decît primele. Un  gard vopsit în galben se vede de departe. Dacă nu mă uitam cu atenție, aș fi zis că e un câmp.

Totuși, pare cam ciudat ditamai gardul în mijlocul unui câmp. Ne apropiem și văd forma unei bărci. Măi, n-are cum. M-am întors în povestea cu hobiți? Stai, aia parcă nu era cu corăbii. Pirații din Caraibe era. Da, l-am văzut și pe ăsta dar m-a cam speriat. Hai că-s tare curioasă ce e acolo. 

Ei bine e chiar o barcă. Într-o curte. A unui albergue. Au și un loc unde să stăm să îi bat pe ai mei la un meci de cărți. Și desene pe toți pereții. E clar, aici e pentru noi. 

-„Putem sta aici, Mamarmot, puteeeeeem?”

-„Da, Marmotă, putem să ne oprim aici astăzi. „

Îmi place. Dacă au și plăcintă de cartofi e deja cea mai norocoasă zi a mea.

Ei bine, de asta nu au, dar îmi place să zburd pe aici. Și ai mei au remarcat că acest loc nu este atât de pustiu pe cât pare așa că mergem în recunoaștere și mă bucur de mult dorita plăcintă de cartofi în altă parte.

-„O zi reușită, nu e așa, Marmotă?”

-„Stai întâi să vă bat și la câteva meciuri de cărți și apoi vorbim.”

Pe seară, încă mai sunt în priză. Poate de la entuziasmul de peste zi sau de la prăjitura de ciocolată pe care am mâncat-o la desert. Una din două. 

Privesc la desenele de pe pereți. O cărare ce duce în munți. O prințesă și niște animăluțe. Un pelerin în drum spre Compostela. Un om cu sprâncene din copaci. Și o scoica din care ies maci. Cred că persoana care a desenat-o a mers pe Camino tot primăvara. 

Mă bag în sacul de dormit și îl iau pe Ursulic în brațe. Un gând frumos îmi plutește prin minte. 

Dacă prima foaie din poveste a fost atât de spectaculoasă, am impresia că ne așteaptă o călătorie de neuitat. Nu-i așa, Ursulic?

Anotimpul s-a schimbat. Cu el, culorile. Cu ele, noi. Cu noi, povestea. Oare ce va urma?