Ziua 33: Brambura prin pădurea de eucalipt

Dragă călătorule, 

În cămăruța mică de piatră este încă beznă. Mamarmot e prinsă cu aranjarea rucsacului. tata nu știu ce face.

Parcă aș mai sta puțin.

Nu neapărat în pat, căci somn nu-mi mai este. Doar așa, aici, acum.

Mă ridic și eu și Mamarmot îmi dă haine de îmbrăcat. În scurt timp ne pornim la drum fiindcă nici aici nu avem unde să mâncăm de dimineață. 

Afară e cam gri dar nu mă deranjează neapărat. În atâtea zile, m-am obișnuit cu mofturile vremii și am ajuns să cred ce spuneau ai mei, că natura e frumoasă în toate momentele ei. 

O bornă de la ieșirea din oraș ne indică 39,397 km. 

-„Ce înseamnă asta, Mamarmot?”

-„Păi, Marmotă, înseamnă că mai avem cam două zile până la Santiago.”

-„Adică azi și mâine?”

-„Exact așa, Marmotă!”

Dar eu nu vreau ca drumul să se termine! Vreau să mai staaaau!

Privesc la un copac roșu aprins ce își scutură petalele pe jos. Ajungând mai aproape, îmi dau seama că nu sunt defapt petale ci flori în toată regula. Iau și eu una de pe jos. Este atât de frumoasă! Parcă este un trandafir!

Cred că și floarea asta e tristă că nu a mai putut sta în copac. Poate nu voia să cadă. Eu o înțeleg perfect. O voi lua cu mine la Santiago.

Drumul ne poartă ușor către păduri.

Păduri de diverse forme. Mai dese, mai luminoase, cu râuri sau flori. În toate mă simt ca într-un loc de joacă în care la fiecare pas e ceva nou de descoperit. 

Și mirosul ăsta…

-„Mamarmot, de ce pădurile miros așa de frumos și totuși, parcă fiecare are un miros aparte?”

-„Marmotă, depinde mult de tipul de păduri. Adică ce tip de copaci predomină în ele. Aici de exemplu avem o pădure de eucalipt. În rest, sunt tot felul de copaci pe care nu îi cunosc.”

Eucalipții parcă erau preferații urșilor koala. Îi înțeleg pe urși. Miroase atât de bine în pădurea asta!

O rog pe Mamarmot să mă ia în cârcă, să pot să ajung la înălțimea copacilor, dar în zadar. Ei sunt aici de sute de ani, iar noi, doar niște spectatori la spectacolul naturii. 

Îmi aduc aminte brusc de ursulețul koala primit în dar anul trecut de la doi bătrânei australieni care ne-au urmărit trei zile ca să ne dea ursulețul.

Ce oameni buni și frumoși am întâlnit pe acest drum!

Tot drumul, cât e poteca de lunga și pădurea de deasă, depănăm amintiri de pe drum. Nu am uitat nimic. 

Da, poate că am uitat ce făceam acum trei săptămâni la grădiniță sau de Crăciun, însă întâmplările de pe Camino n-am să le uit vreodată. 

Și dacă totuși am să uit, că deh, sunt un copil, va avea Mamarmot grijă să-mi reamintească. Memoria ei de elefant nu uită nimic.

Mai prin cârcă, mai la pas, mai sărind și alergând, ajungem în ultimul orășel de pe astăzi.

După puțină odihnă, ieșim la soare și ne regăsim cu Jose și Bill.

Păi este clar, astăzi trebuie să sărbătorim, nu?

Rămâne să ne întâlnim cu ei la cină. Până atunci, eu vreau să pregătesc câte ceva. 

Baloane mai am. Ne mai trebuie ceva dulce așa că le spun alor mei că trebuie să ieșim să cumpărăm ceva pentru petrecerea de diseară.

-„Ce petrecere, Marmotă?”

-„Păi, petrecerea de rămas bun. Nu așa a zis Jose? Că azi e ultima seară în care ne vedem cu toții? Apoi de la Santiago, cine știe care pe ce drum pornește.”

Mamarmot se miră de capacitățile mele de a înțelege toata conversația cu ceilalți.

-„Da, Marmotă, ai dreptate! Hai să facem ceva frumos!”

Mergem la magazin și cumpărăm ciocolată, căpșuni și ai mei iși iau un vin. 

În ușa unui magazin, întâlnesc o pisică fără coadă, tare drăgăstoasă.

-„Miau, copilă călătoare, ai ajuns până aici! Sunt mândră de tine! Mulți oameni se uită ciudat la mine fiindcă nu am coadă, dar fiindcă tu ai fost bună cu mine, am să-ți răspund la o întrebare. „

Ahh, cât aș vrea să o întreb ceva despre pisici. Până la urmă, unde mai găsești o pisică vorbitoare. Dar am totuși o curiozitate mai mare.

-„Miau, pisică vorbitoare, spune-mi ce va urma după ce se termină călătoria asta?”

-„Miau, copilă. Doar nu credeai că se va termina vreodată, nu? Orice final e un nou început de aventură iar Camino va continua cu tine, prin tine, pe orice potecă vei păși.”

-„Cum așa?”

-„Trebuie doar să crezi. În galbenul câmpului, în verdele pădurii și-n albastrul cerului. Atât. Acum fugi la părinți și nu uita ce am zis!”

-„Mamarmot, Mamarmot! N-o să-ți vină să crezi ce mi-a spus pisica aia fără coadă!!”

-„Vorbești pisiceasca mai nou, Marmotă?”

Nu știu. Oare? Dar nu cred că am visat. 

Rămân pe gânduri tot drumul. Dar odată ajunși înapoi la albergue, mă pun pe treabă.

E timpul de pregătiri! Mie îmi place mult să decorez!

Curând ni se alătură Bill, Jose și frații din Canada și stăm la vorbă până târziu de tot, mai târziu decât am stat zilele astea. Îi aud povestind despre locuri al căror nume l-am mai auzit. Îmi amintesc de  primele zile aici, de oameni, de câte scoici am numărat și câți pași, jocuri și povești. 

Mă gândesc la ce mi-a spus pisica fără coadă. Și promit că n-am să uit. 

Dacă ea mi-a vorbit pe bune, sau doar mi-am imaginat, nu știu dar are dreptate. N-am să uit albastrul cerului pictat cu nori albi pufoși. Galbenul câmpului ce strălucește-n răsărit. Sau verdele pădurii văzut prin ochii unei copile ce umbla brambura prin pădurea de eucalipt.