Ziua 26: Piatra ce-și dorea să fie scoică

Dragă călătorule, 

Azi este pentru prima dată când lăsăm munții în urmă. Aici, jos, la poale, dăm de căldura aia de anul trecut. Cel puțin așa pare dat fiind cu câte straturi am rămas pe mine de ieri până azi.

În unele zile, pare că nu se întâmplă nimic. Cel puțin așa mă simt acum.

Am plecat cam fără entuziasm la drum. 

De la primul pas, parcă drumul e la fel. Ieșim dintr-un oraș, pe asfalt, apoi pe potecă, apoi iar în oraș și tot așa. 

Nu știu unde e entuziasmul dar aștept să mă găsească.

-„Hai marmotă, bucură-te de pădurea asta, de drum, de sunetul pașilor.”

Da, da. Înțeleg, voi sunteți adulți, vă încântă orice lucru simplu. Orice pală de vânt și nor îmi sunt și mie prieteni. Dar azi parcă aș vrea altceva…precum…un inorog, sau…un munte mov, sau…mmm…o pădure cu leagăne, sau…

Două pisici pufoaseee!

Fug să le smotocesc și stăm pe aici o vreme să mă joc cu ele. Dacă la început păreau încântate cred că acum își doresc să nu fi venit la mine când le-am chemat. 

Ok, deeeci, dacă îmi doresc ceva tare mult, apare. Bineee.

Îți dai seama, călătorule, că acum sunt cu ochii doar după pisici. Și sincer, chiar le găsesc. 

Uite una pe o străduță.

Uite alta într-o pădure.

Uite două, în lesă, în fața unui magazin.

Ah, scuze cățeilor, poate mărimea voastră m-a indus în eroare.

Mergem ce mergem și deja îmi dau seama că nu mai apare nici una. Poate s-au epuizat pisicile de azi..

Dar uite așa m-aam regăsit cu entuziasmul meu. 

Îți spuneam că am ieșit din munți iar cât am stat cu ochii după pisici am observat fel și fel de flori de primăvară. Nu am putut recunoaște decât macii și iasomia. 

Este o zi frumoasă azi și îmi aduce aminte de niște locuri cunoscute. 

-„Ce sunt astea, tata?”

-„Marmotă, astea sunt vii. De data asta nu mai au struguri, așa cum aveau toamna trecută.”

Aaa, de asta îmi părea cunoscut.

Nu știu ce zi e azi dar nu prea vedem oameni pe drum. Doar câte un pelerin care merge agale, ca și noi. Cu unul dintre ei chiar ne întâlnim de nenumărate ori pe la câte un popas, dar nu ne vorbim. Probabil că nici el nu și-a găsit entuziasmul încă.

În următorul oraș, entuziasmul mă găsește din nou când ne oprim pentru o gustare și primesc o porție de fericire în farfurie. Cam așa arată fericirea:

Nu berea totuși, aia e a părinților.

Ei acum chiar că-s mulțumită. 

Ne croim drum și afară din acest oraș și acum mă bucur și eu, precum ai mei, de lucruri simple. 

Dar uneori e bine să vrei și mai mult, nu?

În drumul nostru afară din oraș, ajungem lângă o casă înconjurată de un gard de pietre. Pietre gri  și portocalii așezate-n linie. Dar una este mai specială.

Una poartă pe ea o scoică desenată pe fundal albastru precum cerul.

Oare cine a pictat-o? Oare de ce?

Oare piatra asta și-a dorit altceva, ceva mai special decât celelalte pietre? 

Oare piatra asta și-a dorit să devină scoică?

Cu gândurile astea în minte mă gândesc mai puțin la partea următoare de drum, ce nu e așa impresionantă, mergând mult de-a lungul unei șosele.

În locul în care vom dormi astăzi pare destul de pustiu, dar nici că se putea să nimeresc mai bine. 

Chiar în curte am un leagăn în care mă dau până se lasă seara. Nici că-mi trebuie mai mult! Bine, nu voi spune nu unei porții de paste și unui suc de portocale. Yummm!

Obosită de la atâta joacă, mă întind în sacul meu de dormit.

Poate unele zile sunt mai fără entuziasm, cum a fost azi. Dar poate că dacă-ți dorești ceva cu adevărat, lucrurile se schimbă. Poți găsi bucuria pe care o căutai. Poți fi chiar precum piatra ce-și dorea să fie o scoică. Poți fi chiar ceea ce vrei să fii.