Ziua 13: Musafiri în miez de noapte

Dragă călătorule, 

Deschid ochii și în jurul meu este doar galben. Galben? Unde sunt?

Heeei, sunt într-un balot de fân. În sfârșit! Nu știu cum m-a lasat tata să fac asta dar cred că aș fi curioasă să aflu defapt de ce am dormit aici. Dar până una alta, mă bucur de acest galben pufos și…țepos? Parcă nu e așa pufos pe cât mă așteptam și nu mă mai pot opri din scărpinat. Mă scarpin cu ambele mâini iar când mă mișc, balotul scârțâie cu un sunet metalic. Ceee?

Hei, pufosul ăsta galben trebuia sa fie haios dar nu e deloc. Mă scarpin în continuare iar când ajung deja la zona ochilor îi deschid și mă regăsesc în sacul meu de dormit, într-o lumină chioară de frontală.

Pfff…am scăpat! Era doar un vis și cu siguranță n-o să mai vreau vreodată să sar într-un balot cu fân. Hai să mai dorm puțin. 

Dar pielea mă mânâncă în continuare iar patul ăsta scârțâie din toate balamalele când mă scarpin. Ce naiba?!

Mă ridic și îl văd pe tata pregătind rucsacul. Iar plecăm în mijlocul nopții?

-„Tata, mă mănâncă pielea! Răăăău.”

-„Știu marmotă. Nu doar pe tine. Se pare că paturile au fost pline de purici.”

Mă uit în jur și mai văd doi pelerini scărpinându-se de zor.

Ok, am dat vina degeaba pe bietul balot de fân. Îmi retrag cuvintele. Dar acum mă simt așa de nervoasă și obosită. 

Ne punem repede la drum, doar doar să ieșim o dată de aici. Vom mânca mai târziu. Hai că merge..

Răcoarea dimineții mă mai pune puțin pe picioare, dar tot obosită sunt. Ce noapte grea..

Mergem pe beznă o vreme până când orizontul începe să se coloreze în nuanțe mai deschise.

Urmează un urcuș pe o zonă mai stâncoasă iar eu abia mă târăsc.

Am nevoie să mănânc ceva neaparat. Până una alta, tata mă ia în cârcă și ne continuăm drumul.

În vârf de deal, tata îmi arată ceva ce spune că ar fi o rachetă. Hmm..chiar arată ca una! Dar parcă e un loc prea populat pentru o rachetă, nu? Cred că tata doar încearcă să mă facă să îmi iau gândul de la mâncărimea de pe piele și de la burta mea care cere de mâncare acum. Facem o pauză să ronțăim ce mai aveam prin rucsac. Ar trebui să-mi ajungă până în primul orașel.

Parcă e ceva mai bine..deci, încotro azi?

Mamarmot îmi spune că vom ajunge într-un oraș mare astăzi, pe care îl vom privi din mers căci cel mai probabil nu vom rămâne în el. Eu dorm oriunde, doar purici să nu mai fie.

În drumul nostru apare și un balot de fân. Nu îi mai port pică, dar după visul de aseară nu mai am nici o dorință să mă arunc în el. 

Pașii ne poartă în primul oraș unde luăm micul dejun și deja mă simt muuult mai bine. Parcă și mâncărimile au trecut. Acum am energie să merg mai departe. Nu atâta energie cât au niște bicicliști ce trec în goană pe lângă noi, dar am ceva la bord și eu. Pun și niște povești în căști ca să am mai mult spor. 

Pe măsură ce mergem, peisajele încep să se schimbe, să devină mai populate. Se vede că ne apropiem de oraș. 

Pe o clădire văd un desen haios, cu un pelerin ce visează că e în fotoliu, acasă.

Mmm, eu n-aș vrea să fiu în fotoliu acasă, deși îmi este dor de pisicile mele. Dar altfel, chiar îmi place drumul ăsta. Poate dacă aveam pisicile cu mine, era și mai frumos.

Înainte de a intra în oraș, trecem printr-un mare parc, cu păduri și ape. Aici îmi găsesc loc să mă joc și eu o vreme. Timp este destul, doar am plecat cu noaptea-n cap.

Ajungem într-un final și ]n orașul despre care spuneau ai mei. Drumul ne duce chiar prin centrul orașului unde întâlnim un carnaval. Oameni costumați în prințese și balauri, copii ce aleargă și privesc către o scenă unde se joacă o piesă de teatru. Baloane de săpun și vată de zahăr. E chiar frumos. Ajungem și la o mare mânăstire ce se ridică frumos în centrul orașului. 

Îmi place locul ăsta, tare mult și mai ales că facem o mică pauză aici să ne bucurăm de ce vedem. 

Vine și momentul să lăsăm orașul în urmă, căci mai avem ceva de mers până în locul în care vom dormi în această seară. 

La revedere, Burgos!

Continuăm să urmărim scoica până într-un orășel mic și ne găsim locul într-un albergue ce a fost cândva o școală.

Mâncăm ceva bun și acum că mă pot odihni, parca mă simt ceva mai bine. Nici pielea nu mă mai mănâncă, așa că nu le mai pot pică nici puricilor. Poate aveau și ei nevoie să ajungă la Santiago iar cu picioarele lor mici, ar merge o veșnicie. S-or fi gândit că se pot băga prin vreun rucsac.

Sunt așa de obosită, că mă întind înainte de apus. Patul e moale, curat și nu scârțâie ca cel de ieri. Sper doar să nu mai am parte de musafiri în miez de noapte. Mă bag bine în sac, să fiu sigură. Oare racheta aia era chiar pe bune? Cine poate ști. Dacă puricii se suiau pe rachetă, ajungeau la Santiago într-o secundă. Oare pisicile mele ce fac acum..