Ziua 25: Țesătura de povești

Dragă călătorule, 

M-a trezit mirosul dulce de plăcinte pe care gazdele noastre le pregăteau pentru pelerini.

Păi dacă miroase așa, sunt prima. Păzea că vin. 

Eu și câinele ce dăm târcoale pe la bucătărie. În rest, oamenii sunt prea ocupați cu pregătirea pentru o nouă zi.

Mă bucur, mai mult pentru mine atunci. 

Sunt prea simpatici oamenii ăștia ca să nu stăm să mai povestim puțin cu ei, dar curând va trebui să și plecăm. 

Rucsacul în spate, bifat.

Pornim la drum, bifat.

Poza de dimineață cu toți trei, bifat.

Un grup de oameni care tocmai au scos nasul dintr-o hartă și acum se zgâiesc la noi, bifat.

Stai, ce?

-„Bună dimineața! O să vă punem o întrebare cam ciudată, dar..îl cunoașteți pe Berndt?” ne întreabă una dintre doamne. 

-„Berndt din Arendal?”

-„Chiar el!”

-„Da, ne cunoaștem.”

Tot grupul se miră în cor. Aceeași doamnă ne spune că ei sunt prieteni cu Berndt și că el le-a povestit despre o familie cu o fetiță energică ce umblă pe Camino în perioada asta a anului.

-„Cât de minunat să ne cunoaștem. Berndt va fi tare încântat când îi vom povesti!”

-„Și noi ne bucurăm că v-am cunoscut, prieteni ai lui Berndt. Buen Camino!”

Ha! Cât de mică e lumea asta. Mai puțin când am de urcat pante, atunci nu mai e deloc mică.

Dar dacă tot am urcat muntele ăsta ieri..ce crezi că urmează azi? 

Să-l coborâm, desigur.

Drumul ne duce mai mult pe asfalt și fără să ne dăm seama, curbă, ne apropiem cu pași repezi de poalele muntelui.

Iar poalele astea sunt pline de maci, presărați peste tot ca sarea din solniță pe cartofii mei prăjiți. Da, iubesc sarea. Și macii. 

Intrăm într-un mic oraș, iar râul ce îl traversează ne îmbie să facem o mică pauză.

-„Hei, Mamarmot, podul ăsta de piatră era în acel labirint de poduri. Îți zic sigur!”

-„Da, Marmotă! Și vom mai găsi unul astăzi. Un pod ce a dat și numele orașului în care se află. Ponferrada. Pons ferrata. Podul de fier adică.”

Aaaa. Foarte mișto.

Pornim mai departe și ne găsim pe cea mai îngustă stradă din Spania probabil. Apoi într-un magazin cu multe lucruri colorate și dulci. Da, e pe lista mea de lucruri care îmi plac.

Pas cu pas cu pas ajungem și-n orașul de care-mi spunea Mamarmot. Ponferrada.

Până una alta, n-am văzut nici un pod. Dar am zărit altceva, ce mă interesează mai tare. Văd multe imagini cu un castel. Chiar există unul aici?

-„Da, Marmotă, se pare că este chiar un castel al templierilor. Haide să-l vizităm!”

Nu a trebuit să căutăm foarte mult căci Camino are grijă să ne plimbe prin toate zonele importante dintr-un oraș. Asta, și..ei bine..nu prea ai cum să nu găsești un castel atât de mare.

Din păcate însă, poarta este închisă, iar ai mei descifrează de pe un afiș pus pe ușă că acest castel este închis pentru public lunea. 

Nu înțeleg. Templierii nu mai sunt templieri lunea? Se face curat în castel? Dar când venea dușmanul la poartă, cum era? „Azi nu se atacă acest castel, că e luni. Reveniți mâine.”

Offff, chiar eram curioasă.

-„Hai marmotă, nu te bosumfla. Așa e lunea, nimeni n-are chef de nimic.”

Fie, fie. 

Mai stăm însă să-l privim puțin la o terasă de vis a vis.

E chiar spectaculos.

Ceva de băut și o mică gustare îmi dau energie să mergem mai departe.

Tata îmi povestește iarăși despre ordinul cavalerilor templieri și îmi aduc aminte de locuri pe care le-am văzut și data trecută pe Camino.

Prinsă în poveste, ajungem și în micul oraș în care vom dormi astăzi, fără să-mi dau seama. 

Nu îmi trebuie decât o cină copioasă, o plimbare prin împrejurimi și câteva jocuri de cărți ca să îmi dau seama că mi-e somn.

În sacul meu de dormit, mă gândesc la întâmplările de astăzi. Unele lucruri par că se repetă, într-o altă formă.

Pare că acum, tot ce am văzut de-a lungul timpului, se leagă precum o pătură cu multe petice colorate. Fiecare petic, are o poveste iar fiecare poveste, poartă amprenta celei din urmă. Are sens? 

Poate pentru tine, nu, călătorule. Nu acum. Pentru mine, pătura aia colorată cu 24 de petice, e o pătură care doar devine din ce în ce mai mare. Țesătura asta de povești se întinde peste timp și spațiu. Am auzit asta într-un film parcă, sau în notițele lui Mamarmot, dar e ok dacă o împrumut și eu.

Închid ochii și mă gândesc cum ar arăta peticul zilei de azi. Albastru, cu un castel, cu prieteni ai prietenilor și plin de surprize.