Ziua 22: Labirintul podurilor

Dragă călătorule, 

Am pornit la drum sub un cer clar și albastru presărat doar cu câțiva nori albi și pufoși. Presimt că va fi o zi bună.

În costumul meu de ninja, merg agale pe poteca portocalie, ce pare că duce mai aproape de munții cu piscuri albe. 

Poate de asta e și atât de frig, mă gândesc. Ne apropiem. 

Mă întreb dacă vom traversa munții. Deja am câteva drumeții adunate cu ai mei prin munții noștri, inclusiv iarna. Sunt obișnuită cu urcări pe poteci înzăpezite. Dar până acolo, am poteca asta portocalie care mă duce departe.

Nu e nimeni pe drum iarăși. Doar la plecare ce am zărit unul, doi pelerini rătăciți, dar în rest, nu prea vedem picior de om. Asta mă face să cred că plecăm prea târziu. Poate am devenit mai leneși. Saaau poate doar fiindcă noi mergem cât vrem și cât ne simțim bine. 

Mamarmot zice că nu ne mai grăbim nicăieri. Ea știe că de data asta vom ajunge unde ne doream, și nu numai. Dar după? După ce urmează oare?

Până una alta mă uit după pisici. Nici picior de pisică nu e pe aici. O fi siesta deja? Ah stai, pisicile au siestă toată ziua.

Trecem prin orășele mici și văd tot felul de porți colorate. Care mai de care mai gătită, cu mai multe flori și vopsită în culori aprinse. Două îmi sar în ochi, din care una este chiar  albastrul cerului.

Roșii, verzi, albastre, galbene. Mă minunez de culori și nu vreau decât să văd câte or mai fi și ce culori noi mai găsesc.

Un popas drăguț ne îmbie să intrăm înăuntru. Mirosul cald de prăjituri și plăcintă cu cartofi ne convinge încă de la intrare. 

Ne întindem la câteva meciuri de cărți și la un șah găsit pe o masă de aici, cu niște piese metalice foarte frumoase. Cred că mai țin minte cum se juca șahul, de data trecută, de când am găsit unul în mânăstirea aia unde am dormit pe jos. Nu mai știu cum se numea.

Observ la un moment dat că pe peretele din spatele meu se află o imagine ce arată precum un joc de Piticot. Ca un labirint de imagini. Oare ce reprezintă.

Mamarmot îmi spune că astea sunt toate podurile de pe Camino, pe care am trecut și pe care urmează să trecem. 

-„Uite, Marmotă, urmează să trecem pe un pod. Rio Órbigo. Se pare că este cel mai lung pod medieval din Spania.”

Mă întreb ce se întâmplă dacă dau cu zarul și pic pe un pod care mă întoarce înapoi. Înapoi la primul pod. Cel din acel mic oraș francez de unde am plecat. Înainte sigur nu aș vrea să mă ducă. Nu vreau să sar peste nici un pod, peste nici o poartă colorată sau vreo plăcintă de cartofi. Conform acestui labirint, urmează să trecem pe cel de-al 26-lea pod astăzi și mai avem încă 11 în față.

Și nu cred că aici sunt toate.

Îmi aduc aminte clar multe podețe pe care le-am traversat prin păduri sau peste râuri.

Dar podurile astea sunt de piatră și au o poveste în spate. Și milioane de tălpi au pășit peste ele.

La șah îmi cam iau bătaie. Mai am de învățat. Așa că hai din nou la drum, să vedem care e treaba cu cel mai lung pod medieval din Spania. 

Nu mergem prea mult când vedem ditamai podul ce trece pe deasupra …ei bine…nu trece peste nimic. Măi dar chiar este lung. 

-„Acum câți ani a fost construit acest pod, Mamarmot?”

-„Păi, cam acum vreo 700 de ani.”

Woooaaa. Cum oare au cărat pietroaiele astea? 

Este chiar spectaculos și ne ia ceva să-l traversăm. Încerc să-l măsor, că m-a făcut curioasă.

Un pas, patru pași, șapte pași. Cred că am pierdut numărătoarea și trebuie să o iau de la capăt. 

Eh, hai..

Ne croim drum mai departe și ajunși în următoarea localitate, Mamarmot zice că ar fi drăguț să ne oprim aici. 

Măi dar azi nici n-am mers prea mult. Parcă abia ce am plecat. Sau eu cu ochii după porți și mai nou, după poduri nici nu mi-am dat seama de cât de mult am mers? Aș putea băga mâna în foc că e vreo scamatorie legată de labirintul cu poduri..

Bine, hai să rămânem. Un cavaler templier de tablă ne așteaptă la poartă. Și apoi, o delicioasă porție de paste..mmmm. După așa o masă, O plimbare prin împrejurimi ne prinde tare bine. Deși este o localitate mică, este tare drăguță. Și liniștită. Nu e picior de om pe stradă. Curți cu pietre mozaic, flori la geam și tufe mari de liliac. Și desigur, porți colorate și aici. 

Curând se face seară și ne retragem în cămăruța în care vom dormi astăzi. Am fost mai mult singuri zilele astea. Poate pentru că ai mei au ales alte poteci decât cele obișnuite.

Mi-e un pic dor de vorbăraia de altădată dar sunt sigură că o vom regăsi. 

Am rămas cu gândul la labirintul de poduri. Oare dacă dădeam cu zarul, ce se întâmpla? Oare unde aș fi ajuns ? Cu gândul acesta alunec în lumea …jocului! Și mă teleportez în câteva din locurile pe care mi le amintesc. Dar acum serios..pleoapele îmi devin tot mai grele. Hai și la somn.