Ziua 9: Ce vrei să fii când vei fi mare? Fericită

Dragă călătorule,

M-am trezit mai odihnită ca niciodată și gata de o nouă zi, așa că am pornit la drum de îndată ce orizontul a început să se coloreze în nuanțele răsăritului și, ca de obicei, înainte ca oamenii normali să se trezească.

De data asta pornim cu burta goală și speranța că vom găsi ceva bun de mâncat în drumul nostru, însă din păcate, trebuie să rabd până în următorul oraș. Totuși, așteptarea merită, căci eu n-am mai văzut vreodată atâtea tipuri de pâine ca aici.
Numele lor spaniole mă duc mai mult cu gândul la nume de orașe sau munți, dar în fine, hai să zicem Chia Azteca pentru mine. Defapt, parcă aș alege Mariñeiro. Hmmm, mi-aș putea face un sendviș cu pâine? Adică una sus, una jos, una la mijloc. Fie, mă voi păstra pentru niște prăjiturele pe care le primim de la doamnele de aici.

Acum că am mâncat, ne vedem de drum. Orășelul ăsta scăldat în lumina soarelui e tare frumos. Ponte Sampaio se cheamă și înțeleg acum și de ce. Un minunat pod de piatră ne trece peste apa ce a prins o culoare portocalie la ora asta. Tata îmi spune că podul este de pe vremea romanilor și începe o luuungă istorioară despre ce bătălii s-au purtat pe aici pe vremea lui Napoleon. Jur că încerc să fiu atentă dar ciocolata caldă de mai devreme nu și-a făcut încă efectul. Străzile sunt îngrijite și pline de flori și …în pantă. Încerc să nu mă enervez de la prima oră că nu-mi face bine, știu. Dar zău, care-i faza?

După ce scăpăm de minunatele urcări, intrăm în pădure, cu vegetație diferită de data asta. Blocuri mari de piatră se întind de-o parte și de cealaltă a potecii și pare că natura a pus complet stăpânire pe ele.

Într-un mic luminiș îl găsim pe Ernesto, care oferă pelerinilor apă, fructe și mici obiecte lucrate manual de el. Ne povestește cum vine în fiecare zi aici, cu rucsacul plin, pentru că asta îl face fericit. Nu cere nimic în schimb. Tot ce poți lua de la el este donativo. Are o chitară de un albastru deschis precum cerul și îi încântă pe trecători cu cântecele lui.
Luăm câteva fructe iar eu îmi aleg un mic breloc, în schimbul cărora punem câteva monezi în cutia lui. Mamarmot își amintește că mai are câteva abțibilduri rămase, cele cu poveștile noastre de pe drum, așa că îi oferă unul și lui Ernesto. El este atât de bucuros și nu stă prea mult pe gânduri până să-l lipească pe chitara lui.

„-Acum o să mă gândesc la voi de fiecare dată când cânt. Mulțumesc!”
Ne luăm la revedere și îmi spune :
-„Ține minte, când te va întreba lumea ce vrei să fii când vei fi mare, alege să fii fericită!”

Rămân ceva vreme cu gândul la cuvintele lui în timp ce drumul ce ne duce mai departe de-a lungul unui râu și mai apoi la intrarea într-un oraș destul de măricel. Străzile roiesc de oameni și încerc să-mi amintesc dacă azi e weekend sau nu.
Chiar dacă este aglomerat, este drăguț, cu clădiri vechi dar interesante, cu multe flori și cu arcade din colace colorate. Pe bune!

După câteva străduțe pe sub colace și poduri, dăm de un alt traseu ce duce la Compostela. Înainte ca Mamarmot să apuce să spună ceva, răspunsul este nu. Cu siguranța este mai lung. Dar desigur, eu nu o pot opri să se zgâiască la panourile informative.
Hai că e mai frumos pe unde mergem noi! Uite-te și tu la copăcelul ăsta!

La borna ce ne indică 60, intrăm iar în pădure. Vegetația nu încetează să mă surprindă, căci ar fi cam prima dată când văd ferigi în copaci.
La capătul pădurii găsim micul orășel numit A Portela, unde vom dormi la noapte. Printre singurele 5 clădiri din acest orășel se află și alberguele nostru. Înăuntru, îl întâlnim pe Pedro, care ne explică regulile „casei” și ne conduce la paturile noastre. Pereții sunt plini de desene faine și una dintre reguli este că …e liber la desenat! Abia aștept!
O altă regulă este că Pedro va găti iar noi îl vom ajuta să pregătească masa și să spele vasele. Îmi amintesc că data trecută am făcut asta când am dormit pe podeaua unei mânăstiri. Astăzi se pare că vom dormi într-o fostă sală de clasă. Câteva saltele stau înghesuite pe podea și eu mă bucur că pot în sfârșit să sar pe o saltea fără să mai zică ai mei ceva.

Până să ne adunăm la masă, îmi exersez talentele artistice pe peretele din bucătărie și pe hol. Dar hai, acum e timpul să-l ajutăm pe Pedro.

Suntem vreo douăzeci de persoane și deși nu vorbim aceeași limbă, fiecare s-a împărțit și face câte ceva, iar în câteva minute totul e pregătit pe masa de afară și fiecare își găsește locul. Mâncarea arată taaaare bine dar încerc să mă abțin până Pedro își termină discursul.
Enumeră pe rând fiecare naționalitate de la masă și ne povestește puțin despre ce înseamnă Camino pentru el. El este un fotojurnalist portughez iar viața asta liniștită de aici de la albergue nu este ceva cu care este obișnuit, dar de care se bucură din plin. Își iubește meseria dar iubește și ce face acum.
Asta îmi aduce aminte de ce îmi spunea Ernesto mai devreme. …alege să fii fericită!

Mâncăm pe săturate și ai mei se bucură de un pahar de vino tinto iar eu parcă m-am întors în timp undeva într-o mică mânăstire de pe Camino Frances. La final, fiecare ajută la strânsul mesei, spălat farfurii și pus totul în ordine. Ajut și eu dar mă sustrag repede de la datorie și mă întorc la operele de artă de pe pereți.

Mai târziu sunt chemată de ai mei să mergem să vedem apusul de la marginea orășelului. Nu trebuie să mergem prea mult pentru asta, mai exact vreo 10 pași înainte. Apusul mângâie câmpurile verzi și parcă întreaga lume deja a adormit, căci nu se aude nici măcar vreo pasăre sau vreo muscă. E așa frumos că înțeleg de ce îi place atât de mult lui Pedro, cu toate că eu cred că m-aș plictisi la un moment dat, după ce toți pereții ar fi plini de desene și toată supa s-ar fi terminat, parcă aș vrea să văd ce e și dincolo de deal și mai apoi după pădure. Curiozitatea mi-ar împinge pașii puțin câte puțin mai încolo de fiecare dată. Poate că nu m-aș hotărî prea usor unde să rămân sau dacă s-o fac vreodată. Poate că mi-ar plăcea o meserie ca a lui Pedro, pentru că m-ar duce prin multe locuri. Poate că, nu știu, dar mai am timp să mă decid. Mi-aduc aminte de o chitară albastră și-mi dau seama că răspunsul nu e atât de greu defapt.
Ce vrei să fii când vei fi mare? Fericită!