Ziua 34: La capătul lumii și mai departe

Dragă călătorule, 

Povestea asta ar fi trebuit să fie despre noi și mult așteptata noastră destinație, Santiago de Compostela.

Și defapt, pe de-o parte chiar este, fiindcă da, astăzi este ziua 34 pe drum. Astăzi, ne despart cam 6 ore de Santiago. Astăzi, noi chiar ajungem la Santiago! Dar oare chiar este doar despre a ajunge în acest loc? Sau este mai mult de atât?

Se face că este o dimineață cam ploioasă și întunecată azi. Ne-am trezit de ceva vreme și suntem entuziasmați și fericiți. Doar că, nimeni nu prea vorbește. Nici măcar eu. 

Fiecare e cu gândurile lui, întorcându-se înapoi cu gândul pe unde picioarele au călcat ieri, alaltăieri, acum două săptămâni. 

Rucsacul, e sus pe umeri, dar e una cu noi. Mamarmot îmi zice că se simte ciudat când îl dă jos. 

Picioarele? În ritmul lor, nu ne întreabă nimic, nu le zicem nimic. Ele s-au obișnuit să ne ducă. 

Mintea? Aici e mult de spus. Că am visat zilele astea de zici că am înconjurat trei globuri pământești, numai de-ale noastre, dar și alte lumi fantastice, de basm. 

Mamarmot își bea cafeaua și zâmbește. E fericita tare. Știe că de data asta va ajunge. Tata la fel. Dar eu?

Și eu sunt fericită, desigur. Doar că… îmi va fi dor de momentele astea. De mers, de jocurile cu ai mei, de povești, de prieteni. Dar mi-aduc aminte ce mi-a spus pisica. Tare bine spunea. Drumul continuă cu mine. Orice ar însemna asta. 

Drumul nostru merge lin prin păduri și mă răsfăț cu aerul umed și plăcut. Asta îmi amintește de prima zi, când am plecat după o ploaie. Atunci am văzut prima cascadă de nori din viața mea. Se făcea că eram ceva mai mică atunci, dar în cea de-a doua zi, cu pași mici înainte am reușit să merg înainte. În ziua a treia am descoperit că mă pot ajuta de un balon ca să ajung și mai departe, și uite așa m-am apropiat și mai tare și am pornit spre orașul taurilor în cea de-a patra zi. Pas cu pas, am ajuns să aflu că fericirea se alfă unde te aștepți mai puțin, precum, o livadă de măslini. M-am născut pelerin dar mi-a luat puțin să învăț să merg din nou când am pornit a doua oară pe un drum mai bătătorit al scoicilor. În ziua cu numărul opt am descoperit galbenul despre care povestea pisica, acel galben infinit al câmpului. Am aflat despre arta origami chiar de la un japonez, ce mi-a oferit în dar doi cocori de hârtie, o mamă și un puișor. Am fost timp de atâtea zile doar noi, doar între cer și pământ, uneori, fără să vedem nimic la orizont, însă prieteniile legate aici au fost fără de graniță. Am avut parte de multe peripeții, cu musafiri nepoftiți în miez de noapte, am petrecut o zi în deșert și apoi am luat calea potecilor de soare prin ziua a cincisprezecea. Poate uneori am mers ca niște melci însă tot am pornit pe urmele cavalerilor templieri. Parcă să zic că-n ziua cu numărul optsprezece, ne-a fost oferit în dar cel mai frumos apus de pe Camino.Dragonul din nori a venit și cu soare și cu ploi și ne-a purtat pe urmele rucsacului verde și înapoi acasă. Dar n-a trecut mult timp că prima foaie din capitolui trei a fost scrisă. Într-un labirint de poduri, m-am simțit parte din povestea altcuiva, sau poate era a mea? Dar am găsit un pic de acasă în munții Spaniei și am regăsit și firul poveștii..sau întreaga țesătură. Ziua douăzecișicinci mi-a spus povestea pietrei ce-și dorea să fie scoică iar ziua douăzecișișase ne-a dat începutul unei frumoase prietenii. După ce am stat la umbra celor trei castele am aflat că putem avea mai mult cu mai puțin. Chiar da! Galicia ne-a încântat cu cântecele sale iar caracatița călătoare mi-a dat zvâc să merg mai departe. Ziua treizecișidoi ne-a pus în cale un făuritor de ștampile ce ne-a făcut pașapoartele unice, ducându-ne apoi brambura prin pădurea de eucalipt până..aici, acum.

Mă trezesc ca dintr-un vis. Unde suntem?

Am ieșit din pădure și dumul continuă pe lângă șosea. 

O picătură pe nasul meu, apoi a doua. Ne echipăm cu pelerine și mergem mai departe. Nici ploaia nu mă mai deranjează cum o făcea înainte. Cred că am ajuns și eu să simt ce spuneau ai mei legat de vreme.

Auzim pași repezi din spate și nu trece mult timp până când Bill și Jose să ni se alăture. 

După o bună bucată de drum, ploaia se oprește și profităm și noi să facem o mică pauză.

Toată lumea e fericită și fotografiază un oraș în depărtare. 

Mamarmot îmi explică:

-„Am ajuns pe Monte do Gozo. Ce vezi în zare este chiar Santiago!”

Atât de repede? Nu-mi vine să cred!

Observ cum fiecare dintre ei are o bucurie pe chip, o bucurie aparte. Nu râd la o glumă sau la gâdilat, e ceva ce vine dinăuntru.

Ne luăm de mână și ne continuăm drumul. 

Coborâm înspre oraș și la intrare în el ne așteaptă un mare semn colorat cu Santiago de Compostela. Urmărim apoi scoica cea galbenă pe străzile întortocheate ale orașului.

Ajunși în fața catedralei de la Santiago, nu pot să nu scot câteva chiote de bucurie, doar așa, știind că ai mei și-au îndeplinit visul și eu cu ei. Până și balonul meu a ajuns până aici.

Mamarmot îmi spune că trebuie să mergem la oficiul pelerinilor, să ne ridicăm Compostela.

Locul ăsta plin de oameni ce stau la coadă îmi aduce aminte de locul în care am fost când am pornit pe drum. Ca și acolo, o doamnă ne întâmpină din spatele unui birou și mă felicită pentru ce am realizat. Îmi întinde Compostela. Nu înțeleg ce scrie pe ea însă foaia asta de hârtie înseamnă tare mult pentru mine!

Îl văd și pe Jose la alt birou, cu Compostela în mână și lacrimi de fericire în ochi.

Ne regăsim cu toții în fața biroului pelerinilor.

-„De aici, încotro?”, îl întreabă Mamarmot pe Jose.

-„Rămân aici iar mâine plec înspre casă. Voi?”

-„Încă nu știm..ne gândim să pornim înspre Finisterre.”

Ne îmbrățișăm și ne luăm la revedere. Posibil să nu ne mai vedem niciodată sau cel puțin nu prea curând, dar promitem să ținem legătura. 

Rămași singuri în fața biroului pentru pelerini este cam prima dată în care nu știm încotro să o apucăm. Nu știm dacă urmărim scoica, nu știm ce urmează.

-„Acum încotro, Mamarmot?”

-„Marmotă, ne gândeam să mergem la capătul pământului. Din păcate nu avem suficient timp să facem drumul pe jos fiindcă am avea nevoie de vreo trei zile. Dar vom lua un autobuz de îndată ce vom găsi unul.”

Bâjbâim până la autogară. Aflăm că din păcate autobuzul către Finisterre a plecat ceva mai devreme. A rămas doar cel pentru Muxia. Mamarmot nu pare afectată. Îmi spune că dacă e ceva ce am învățat pe drumul ăsta, atunci acel lucru este să luăm lucrurile așa cum vin fiindcă toate au un sens.

Ne urcăm în autobuzul spre Muxia și catedrala din Santiago de Compostela devine din ce în ce mai mică. 

– „Oare ce ne așteaptă în călătoria asta până la capătul lumii, Mamarmot?”

-„Marmotă, vom vedea ce e acolo și apoi vom continua mai departe.”

Hm, până la capătul lumii și mai departe de atât, se poate?