Cel mai bun moment este acum

Dragă călătorule, 

Cât e de mers până la capătul lumii?

Păi, cred că depinde unde te afli, nu? În cazul nostru, a fost vorba de vreo două ore de mers cu autobuzul. Sau să fi fost ceva mai mult? Cred că am și adormit la un moment dat, ce e drept, însă acum e momentul să coborâm. 

Un vânt puternic ne întâmpină imediat ce ieșim din autobuz și pășim în micul port din Muxia. 

Recunosc că nu așa mă așteptam să arate un capăt de lume, dar hai să explorăm puțin și mă decid după.

Ne lăsăm bagajele la albergue și pornim la pas pe micile alei din orășel. Vântul este puternic în continuare și marea e cam agitată. Sunt fericită să o văd fiindcă a trecut ceva timp de când am văzut ultima dată marea. Malul este acoperit de verdeață și niște flori albe gigant ce par că se țin foarte bine în ciuda vântului. Mamarmot îmi spune că sunt cale și că e prima dată când vede așa ceva în sălbăticie.

Pe măsură ce mergem întâlnim fel și fel de flori sălbatice, roz sau galbene. Îmi place tare mult locul ăsta.

În fața noastră pare că drumul se termină..și chiar așa este. Un far stă semeț în bătaia vântului și a valurilor.

Ăsta e rolul unui far, defapt, nu? Să reziste orice ar fi. Mamarmot e fascinată și țopăie precum un copil. Ea iubește orice far zărește. Demult voia să plece în căutarea lor pe coasta Angliei, dar asta e o poveste pentru altă dată.

Până una alta, suntem aici, la capătul lumii, așteptând apusul, la marea..

-„Mamarmot, ce mare e asta?”

-„Marmotă, nu este o mare, ci oceanul Atlantic.”

Pe bune? Păi asta e ceva imeeens. Am văzut cândva într-un atlas și era mult, muuult albastru. Nu pot să cred că am ajuns la ocean!

Mulți oameni s-au adunat în așteptarea apusului. Oamenii povestesc despre un eveniment deosebit ce are loc astăzi, ce se petrece doar odată la ceva timp. Ceva ce are legătură cu vântul și cu cerul ce în mod normail nu este atât de senin pe vremea asta. 

-„Vom avea parte de un apus fantastic”, spune cineva din spate.

Abia aștept!

Hai să ne găsim și un loc bun pentru asta, nu? Deși oriunde te-ai așeza aici nu ai cum să nu ai o priveliște bună.

Poteca duce spre un vârf stâncos despre care Mamarmot îmi spune că se numește Monte Corpiño. Poteca ce urcă pe el este parcă dintr-o poveste.

Însă ce găsim sus este cu adevărat din altă lume. Sau din două. Aici lumea se împarte în două.

Sau defapt..oceanul se împarte în două. Capătul lumii este defapt, o limbă de pământ înconjurată de ocean. Oau, nu credeam că voi vedea vreodată așa ceva!

Nu ne mai săturăm de priveliște însă cum soarele stă să apună, ne hotărâm să coborâm către far.

Se pare că nu doar farul stă de veghe pe malul oceanului, ci și o biserică pe care din când în o lovește câte un val.

Soarele începe să se lase ușor și Mamarmot nu își găsește locul..ca de obicei. 

Ba ar sta și ar privi, ba ar face poze, ba vrea la far, ba vrea pe stânci. Ce să-i faci, așa este ea. Dar a reușit să stea totuși locului și să se piardă în lumina apusului pentru câteva clipe.

Odată cu apusul vine și răcoarea și ne pierdem în gânduri.

Gânduri ce vin precum valurile astea mari ce se sparg în Costa da Morte. Gânduri despre drum și despre noi. Gânduri despre noi ăștia care nu mai suntem chiar ca înainte. Căci avem pe suflet amprenta scoicii acum și de acolo nu va mai ieși niciodata. Ne va însoți toată viața în micile lucruri dar și în marile aventuri ce vor urma. 

Oare cum de ne-a ales Muxia? Să venim tocmai aici, fiindcă nu mai erau autobuze către Finisterre. Să venim tocmai acum când un fenomen rar are loc. Doar aici, doar acum. 

Multe lucruri pe care nu le-am putut explica s-au întâmplat pe acest drum iar acest moment este doar unul dintre ele.

Întunericul se lasă repede peste micul oraș însă sunetul valurilor continuă să ne însoțească pe drumul către albergue, la masa de seară și mai apoi pe drumul către lumea viselor.

Oboseala drumului către Santiago și-a spus cuvântul căci am adormit buștean cu toții. Însă astăzi este o nouă zi și m-am trezit cu multă energie. Ce facem, încotro?

-„Marmotă, vom merge să mâncăm și să ne plimbăm până la 14 când luăm autobuzul înapoi către Santiago.”

Ce sentiment ciudat! În sinea mea speram ca Mamarmot să-mi spună „hai, echipează-te că pornim la pas spre următorul oraș.”

Dar hai atunci să explorăm Muxia!

Vremea nu mai este atât de prietenoasă ca ieri. Vântul bate mult mai tare, cerul este gri și mici stropi de ploaie lovesc din toate părțile. Nu e chiar genul ăla de ploaie pe care m-au învățat ai mei s-o iubesc dar promit că încerc.

În drumul nostru întâlnim borna ce indică 0. Atâta vreme ne-a călăuzit borna asta și acum ne arată că aici este capăt de drum.

O plajă cu nisip fin ce parcă ieri nu era aici ne invită la joacă. Pe stânci este plin de scoici, melcișori și alge colorate. Este un loc numai bun de căutat tot felul de chestii interesante.

Nici nu mai contează că afară mai picură și bate vântul, sunt foarte fericită aici. Oare asta înseamnă că am început să iubesc ploaia?

Mamarmot stă pe mal pierdută cu gândurile în depărtări. Mă duc să o îmbrățișez.

-„Mamarmot, ți-ai fi dorit să fii pe drum acum? „

-„Nu, Marmotă. Sunt bine aici unde sunt! Tot ce mi-am dorit a fost să fiu aici, acum.”

N-am înțeles exact. Am însă timp să mă gândesc la asta mai încolo în autobuzul spre Santiago. 

Curând ne luăm la revedere de la plaja minune și mai trecem o dată pe la misteriosul far. E tot acolo, puternic, indiferent de vreme. 

În autobuz mă ia somnul instant. poate de la toată joaca de mai devreme, poate și de la vânt. Ce țin minte e doar că mă trezesc la Santiago.

-„Ce am pierdut, Mamarmot?”

-„Nu prea multe, Marmotă. Tot drumul a fost întunecat și ploios. Nu am văzut picior de pelerin astăzi.”

Nici în Santiago nu scăpăm de ploaie, ce ne însoțește pe tot drumul către albergue. Dar odată ajunși aici, suntem bineee…

Nu și hainele noastre totuși, căci suntem fleașcă iar pe măsură ce despachetăm rucsacii ne dăm seama că nici ei nu au rezistat ploii.  Tot ce aveam uscat este acum, ei bine…ud. Parcă îmi aduce aminte de una din zilele pe Camino..deși, atunci nu țin minte să fi avut și sacul de dormit ud. Ei bine..să sperăm că se vor usca. 

Cum nu mai am haine uscate, nu mai putem ieși la plimbare. Mamarmot însă vrea să mai umble puțin înainte să își ia la revedere de la acest loc, așa că nici ploaia nici hainele ude nu o opresc.

Se întoarce cu cina și stăm la povești până târziu. Doar noi trei, așa cum am fost la început pe drum. Și atunci îmi aduc aminte de ce a spus mai devreme pe plajă și cred că înțeleg. 

Da, ne întoarcem acasă mâine. Drumul s-a încheiat. Toate hainele noastre stau întinse pe caloriferele reci ale camerei și din sacul de dormit picură. Nu am reușit să văd și eu puțin din Santiago de Compostela. Și cu toate astea, nu aș vrea să fiu altundeva decât aici, acum. Cel mai bun moment este acum!