Ziua 1: Cascada norilor

Dragă călătorule,

Iată-ne pe drum!

Ploaia s-a oprit și în aer se simte acel miros frumos de după o ploaie de vară. 

Sunt tare încântată de această nouă aventură și îi văd și pe părinții mei la fel. 

Traversăm acest drăguț orășel  și urcăm pe niște potecuțe pietruite, ce șerpuiesc ușor afară din el. Sunt tare curioasă și sunt cu ochii după orice animal, floare sau lucru interesant aș putea vedea pe drum. Nu trece prea mult timp că începem să urcăm din ce în ce mai abrupt. Părinții îmi spun că urmează să traversăm niște munți, și anume Pirineii și că vom trece din Franța în Spania în curând.

Serios? Nu am mai trecut niciodată dintr-o țară într-alta pe picioarele mele. Stai..atât de mult vom merge?

-„Nu, marmotă. Suntem doar foarte aproape de graniță aici”, mă liniștește Mamarmot.

Ah, m-am mai liniștit. Mă gândeam doar ce mult pare să treci dintr-o țară într-alta, dar iată că defapt nu e nevoie să mergem prea mult.

Semnul scoicii ni se arată destul de des așa că nu prea avem cum să ne pierdem. Avem și companie, niște oi ne conduc pe o bună bucată de drum. În rest, suntem cam singuri.

Mai o pauză de apă, mai una de gustat un sendviș și ajungem în primul orășel. Când mai obosesc, ai mei mă iau cu rândul în cârcă. Cred că de asta și facem atâtea pauze, căci ei duc și rucsacii, și pe mine când vreau să mai stau.

Rucsacii părinților arată ca niște monștri. Sunt umflați de nu ai mai avea unde să arunci un ac și mai au și lucruri prinse în afara lor. Printre ele, este și cortul. Oare dormim în el în noaptea asta? M-aș bucura căci nu am mai dormit în cort pe munte până acum.

Ajungem într-un orășel despre care părinții spun că ar fi ultimul loc unde putem mânca așa că mai bine ne oprim puțin. Mă uit la ai mei printr-o sticlă de apă rece aburită și îi văd obosiți.

Se gândesc dacă am putea rămâne aici. Am mers destul de puțin, mai avem de două ori pe atât iar cu timpul cică nu stăm bine. Însă pare că nu putem rămâne fiindcă este plin iar cu cortul nu au unde să ne primească. Păcat, căci locul ăsta chiar e deosebit, cu o priveliște frumoasă către munți.

Deci, trebuie să o luăm din loc căci este târziu. Mergem în același ritm multă vreme. Cu pași mici, iar eu mă mut ba dintr-o cârcă într-alta că tare grea e urcarea asta. Cu fundul pe rucsac, văd culmile Pirineilor ce încep să prindă o nuanță de gri. 

Din loc în loc găsim grămăjoare cu lucruri lăsate de alți drumeți. Se pare că atârnau prea greu pe rucsac sau doar le-au lăsat aici ca să se bucure și alții. Ba o carte, ba o lanternă, baterii, gumă de mestecat, aș sta să scormonesc dar nu mă dau acum jos din cârcă.

Ajungem într-un loc unde nu se mai vede nimic. Ai mei îmi spun că suntem  într-un nor. Pe bune? Dar nu e așa pufos cum mă așteptam. Dar ce tare! Nu am mai fost niciodată într-un nor. Scot limba să gust o bucățică de nor. Hmm, nici un gust.

Cred că e prima dată când o văd pe Mamarmot îngrijorată. Zice că poate ne oprim să dormim în căsuța asta ce pare un refugiu. Însă se pare că nu e cea mai bună idee și ne adunăm puterile să pornim mai departe. Parcă și urcarea e ceva mai lină acum așa că mai merg și eu pe picioarele mele.

La un moment dat ieșim și din nor și ne regăsim iar cu soarele ce pare că nu mai are foarte mult până să apună. 

Uite și un drumeț! Îl cheamă John și e din Canada. Se bucură tare mult să mai vadă pe cineva la ora asta pe drum. Mergem împreună o vreme și povestim. Bine, mai mult ai mei, căci eu știu foarte puțină engleză.

O coborâre abruptă ne ia prin surprindere. Stai ușor să mă dau jos din cârcă, că aici e floare la ureche. Trecem de o culme și în fața ochilor ne apare un spectacol deosebit.Pe o altă culme din depărtare, niște nori curg precum o cascadă și inundă valea. Așa ceva chiar nu am mai văzut vreodată.

Soarele începe să devină din ce în ce mai portocaliu așa că lăsăm spectacolul în urmă și grăbim pasul. Pe coborâre e chiar ușor, cel puțin pentru mine. 

Intrăm curând într-o pădure unde parcă a venit deodată noaptea și grăbim și mai tare pasul. Ai mei par puțin îngrijorați. Eu le cer lanterna să îi ajut. Noi suntem bine, dar John săracul care a rămas mult în urma noastră?!

Începem să auzim voci și să vedem puțină lumină printre copaci și într-un final reușim să ieșim din pădure. Dar afară e tot beznă. Ups. Ajungem lângă o mânăstire mare de piatră. Aici dormim! 

Intrăm și eu scot pașapoartele să i le dau doamnei de aici. A doua mea ștampilă de pe drum!!

Suntem conduși la paturile noastre, într-o cameră cu alte zeci de paturi, pelerini obosiți și pereți din pietre mari. 

Eu dorm cu Mamarmot, ce bine e aici în micul pat. Dar hai să mâncăm ceva înainte. Ieșim tiptil din cameră că lumea deja doarme. Bucătăria e închisă așa că găsim un loc de stat pe coridor. Mai avem niște pâine, pateu și un castravete. Buuun!

Când să mușc din felie, se stinge lumina. Aaa, ok. Cred că pot mânca și la frontală. 

Să sperăm că ne mai găsim patul!

Cu burta plină, mă bag în sacul meu de dormit. Sunt așa de obosită că nici nu am mai avut timp să mă cert cu tata pe patul de sus. Mă cam dor picioarele, dar pe cine nu dor picioarele? Ce zi interesantă! Și câte lucruri noi am văzut. Mă bucur să fiu aici!

Cu gândul la cascada norilor, mă las purtată pe aripile somnului.