În căutarea bujorului de munte pe poteci de Ciucaș

Dragă călătorule,

De mult tot auzisem povești despre bujorul de munte. El se cheamă defapt rhododendron, dar lumea îi mai spune și așa iar eu oricum nu pot să pronunț cum trebuie acel cuvânt și nici măcar Mamarmot. Îmi imaginam munți roz și frumos mirositori, iar în mintea mea mă întrebam dacă acești munți roz nu sunt cumva făcuți din gumă de mestecat și bomboane. 

Nu îl văzusem vreodată pe acest bujor dar weekendul acesta urma să se întâmple.

Am pornit înspre munții Ciucaș într-un weekend puțin mai ploios, cu gândul de a înnopta la cort. Ai mei au găsit un traseu interesant, mai sălbatic, pe care eu nu îl mai făcusem până acum. 

Pornim la drum pe poteci pline de ierburi, flori și buruieni, cu gândul că vom ajunge să punem cortul în Șaua Tigăilor, acel loc de poveste pe care l-am vizitat vara trecută.

Frunzele sunt pline de picături ce s-au adunat precum mărgelele iar în aer se simte un miros proaspăt de verde și pădure. Drumul șerpuiește și ne duce în niște chei unde un bolovan pare că a căzut din vârful muntelui și s-a blocat între alți doi bolovani. 

Ajunși într-o poiană în care facem slalom să nu călcam prin bălți, găsim o pădure verde crud și o potecă mult mai îngustă decât am avut până acum. 

Am fost singuri pe drum încă de la început, sau cel puțin așa credeam.

Deodată mă opresc lângă urma unei mari lăboanțe de urs. 

Urma pare cât se poate de proaspătă și continuă pe poteca noastră. Pădurea devine din ce în ce mai sălbatică iar urma ursului nu pare să se abată de la drumul nostru.

Eu chiar aș vrea să văd un ursuleț, sau, în cazul acestei urme, un ursuloi. Dar ai mei nu sunt chiar de aceeași părere. Uitându-se pe harta, spun că este mai bine să ne întoarcem la mașina și să pornim spre Șaua Tigăilor pe un alt drum mai cunoscut. Haide măi, dar chiar era frumos aici….

Nu reușesc să îi conving, așa că ne croim din nou cale până la mașina. Îmi spun că vom pune cortul în curtea cabanei Ciucaș iar că mâine la prima oră vom merge în Șaua Tigăilor să căutăm bujorul de munte.

După ce am mâncat și am sărit de vreo o mie de ori în trambulina din curtea cabanei, mă bag în sacul meu de dormit, cu ursuleții mei în brațe. Îmi pare rău că nu am văzut și un al treilea ursuleț astăzi..poate data viitoare. Dar o cină combinată cu o mie de sărituri în trambulină nu face chiar bine, așa că de îndată ce mă bag în sac mi se și face rău..iar mai departe nu aș vrea să-ți dau prea multe detalii dar ce îți pot spune este că a trebuit să îmi iau la revedere de la ursuleți, care au ajuns în primul coș de gunoi de la cabană. Deschizând cortul să luăm niște aer, ne trezim cu trei câini în cort, care mozolesc totul în jur. Va fi o noapte interesantă…însă eu sunt prea obosită și îi las pe ai mei să se distreze cu asta. 

Dimineața, ceața se ridică frumos dinspre pădure iar eu sunt odihnită și pregătită să mă întâlnesc cu bujorul de munte. Ai mei nu prea, au ochii roșii și pare că nu au dormit mai deloc. Îmi spun că a cântat muzica toată noaptea și că la un moment dat, Mamarmot a ieșit din cort și a fost luată în brațe de unul din câini, care apoi au mai dat o tura prin cortul nostru. Eu nu am auzit nimic. 

Hai să și plecăm la drum. 

Traseul este ușurel și frumos, cu foarte puține urcări. Soarele nu-și face curaj să se arate iar ceața este încă deasă pe unele porțiuni. 

Zeci de feluri de floricele colorate ne ies în cale, însă nu și bujorul. Unde este? Nu-mi termin bine gândul, că în fața ochilor îmi apare prima floare de bujor. Apoi a doua. Iar după prima curbă, zece, o sută, iar mai departe nu mai număr. Uaaaaau!

În orice direcție m-aș uita, bujorul de munte acoperă culmile. Iar în depărtare, muntele se vede chiar roz, așa cum mi-am imaginat. Ajungem în locul în care am fost vara trecută, care îmi place foarte mult. Dacă pe celălalt drum toate pietrele arată ca niște dinozauri, când ajungi în Șaua Tigăilor, pare că ai ajuns la poarta unui imens castel.

Câțiva căluți sălbatici se bucură și ei de acest loc și de bujor. 

O ajut pe Mamarmot să facem o fotografie cu harta, din același loc în care a fost făcuta fotografia de pe hartă.

Pornim și înspre vârful Ciucaș iar dacă până acum am urcat puțin, acum începem să găsim câteva pante în drumul nostru.

Soarele a curățat puțin ceața iar Mamarmot îmi arată diverse pietre și îmi spune care cum se numesc. Îmi arată chiar și drumul pe care am fi mers ieri, dacă am fi continuat să mergem în compania ursului.

Potecuța asta îngustă este tare frumoasă, presărată cu multe flori. Potecuța îngustă începe să urce dar încerc să nu îmi pierd răbdarea căci sunt vrăjita de ce e în jurul meu. Totuși, ultima urcare putea fi mai drăguță.

La vârf vedem doar marcajul căci în rest e doar ceață lăptoasă. Asta este, va trebui să mai vin pe aici ca să mă pot bucura și de un peisaj senin. Dar și ceața asta are un farmec aparte. 

De aici coborâm lejer până înapoi la cabana Ciucaș, înapoi la cățeii care ne păzesc cortul. 

Coborârea până la mașină se transformă într-o alergare pe abrupta pantă, bucurându-ne de sunetele și mirosul pădurii.

Ce mi-a plăcut ziua asta!

O întreb pe Mamarmot:

-„Mamarmot, ce minuni mai vedem data viitoare?”

-„Marmotă, cred că vom merge într-un loc în care nu ai mai fost până acum.”