La gura sobei în Cozia

Dragă călătorule,

Nu mai fusesem de câteva săptămâni la munte și Mamarmot a spus că weekendul ăsta musai trebuie să ieșim.
Ai mei zic că mergem pe un traseu mai greu, dar pentru care mă cred pregătită. Cică rămânem și la cabană peste noapte. Cozia se cheamă. Adevărul este că-mi era dor să mă mai înfofolesc în sacul meu de dormit. Marmot, că așa se numește sacul meu și așa m-am pricopsit și eu cu porecla asta, este tare călduros, de parcă dorm într-un nor. Nu mai făcusem asta de anul trecut, de la cabana Suru.

Acum să vedem dacă mă păcălesc iarăși părinții aștia, dar adevărul e că mi-au spus deja că e greu și că putem face câte pauze am nevoie. Pe de-o parte îi cred, fiindcă ei au mai fost pe aici, însă nu iarna. Iarna e mult mai dificil.

Astăzi în schimb este o zi frumoasă și la început de traseu pare că nu e cine știe ce iarnă. Văd de jos vârful pe care trebuie să ajungem. Hai că nu pare așa de mult..
Este o mânăstire aici iar noi urmăm banda albastră. Eu sunt responsabilă să mă uit după marcaje.

Începem deja să urcăm?? Speram să începem cu o panta mai lină. Noroiul ăsta de pe potecă nu mă lasă să înaintez așa ușor iar ai mei m-au și înfofolit precum o ceapă. Încep să dau jos din foi deja. Până la urmă, când te bate soarele, este chiar cald.
Mamarmot îmi arată în zăpadă niște urme de capră neagră. Nu, nu dintr-alea..sunt doar urme de copite, zăpada este tot albă.
Ne punem gheruțele ca să putem urca mai bine, dar mie mi se pare și mai greu, chiar dacă nu mai alunec.
Mai urcăm, mai stăm, mă mai momește Mamarmot cu niște ciocolată și uite așa trece timpul. Dar întrebarea ce-mi răsună mereu în minte este : „Am ajuns măcar la jumătatea traseului?”, „Păi știi tu, marmotă, ceasul spune că am mers abia 500 de metri…mai avem până la jumătate..”. Bineee. Parcă mă doare spatele și fundul și încep să-mi pierd răbdarea. Părinții mă cheamă la poze la nu știu ce belvedere..nici măcar nu știu ce e aia dar mă duc și eu. Se vede frumos, într-adevăr.

După ce mai urcăm ceva ce pare o veșnicie, începem să..coborâm?! Păi ia stai așa, eu urc atâta ca să cobor? Dar măcar e distractiv! Mă țin de rucsacul lui Mamarmot și mă las să alunec pe zăpada moale, imaginându-mi că sunt pe schiuri. Ce bine că am scos gheruțele mai devreme că altfel nu m-aș fi distrat așa de bine.
Hai Mamarmot, fă ca mine: felia de pizza! Așa frânezi, ai uitat? Ai mei sunt începători în ale schiatului, dar îi învăț eu ce și cum.

Ajungem și la porțiunea de lanțuri despre care mi-a tot zis Mamarmot. Pare puțin complicat însă mă ajută tata și trece repede.

Pe drum vedem tot felul de cascade înghețate în diverse forme.

Ajungem și la ultimele lanțuri iar aici chiar mă chinui. Zăpada e mare și mă afund în ea, însă trag tare de lanț exact așa cum fac la escaladă și reușesc să mă cocoț, asta după ce-mi intră de câteva ori zăpadă în chiloți. Așa-i iarna.. 

Dar stai, urmează încă un lanț? Nu se mai termină! Reușesc să urc însă răbdarea mea s-a cam terminat aici. Mamarmot zice că mai este în jur de un kilometru de aici, însă eu nu o mai cred. Parcă mă dor toate acum și nu vreau să mai stau la discuții. Vreau doar să ajung odată la cabană.

Ieșim într-un final din pădure și ai mei îmi spun să privesc la peisajul care s-a deschis în jurul nostru. Dar pe mine nu mă prea interesează asta acum.

Eu văd doar că în fața mea este o mare culme. O urc cu greu și ajungem la un drum drept. Tata vrea să mă ajute așa că pe porțiunea asta mă ia în cârcă.

Ajungem în final la cabană! Îmi găsesc cel mai bun loc, lângă sobă iar cabanierul ne tratează cu o minunată ciorbă caldă.
Acum parcă mai putem sta de vorbă!

Cabanierul ne conduce în camera în care vom dormi, unde focul arde deja în sobă, și ne dă lemne să ne ajungă pentru toată noaptea.
Poate că arde focul dar când vorbesc scot aburi. Mă bag în sacul marmotă să mă încălzesc.
Mamarmot mă invită să vedem apusul dar o să zic pas de data asta. Afară a început să bată vântul foarte tare și este frig de crapă pietrele, așa că mă voi mulțumi cu pozele.

Mai bine stau aici cuibărită, chiar nu e cazul să ies…o nu, am uitat că baia este afară. Mă înfofolesc ca o ceapă și mă duc. O adevărată aventură..e întuneric și din găurile astea din podea vine vântul. Mă simt ca într-o poveste de groază pe care am citit-o cândva.

Mergem la masă și îmi iau locul meu lângă sobă. Cu burta plină, nu mai am nevoie de nimic. Acum vreau doar să îi bat pe ai mei la câteva meciuri de cărți și să mă bucur de muzica folk ce răsună în cabană. Câțiva drumeți stau la povești și mai fredonează din când în când. Locul ăsta îmi aduce aminte puțin de cabana Curmătura. Și acolo e muzica bună și și-au luat ai mei bătaie la Macao!

Înapoi în cameră, chiar dacă aburii încă sunt la vedere, în patul de lângă sobă este bine și cald.

Ne trezim la prima rază de lumină și Mamarmot iese sa fotografieze răsăritul.

Cabanierul ne tratează cu blues în dimineața asta. Îl întreb dacă îi place Bonamassa, fiindcă și mie îmi place tare mult și ne povestește despre un festival de blues de la Brezoi la care, spune el, e musai să mergem. Aș merge și eu doar dacă vine Bonamassa.

O mâncare bună, un ceai și o cafea pentru ai mei și deja mă simt plină de energie. Iar afară pare chiar bine!

Pornim la drum pe unde am venit, dar cum ieșim din cabană ne dă jos vântul. De unde a mai apărut și ăsta? Cu toate astea. acum văd și eu mai bine în jurul meu minunatele peisaje despre care îmi spuneau ai mei ieri.
Zăpada sculptată de vânt arată minunat.

Ai mei îmi arată în zare Parângul iar în curând ajungem la o fantastică deschidere către munții Făgăraș. Sunt atâtea priveliști frumoase în jurul nostru că nici nu știu încotro să mă uit mai întâi.

Coborârea e ușoară, îmi vine să alerg și să zburd prin zăpadă precum o capră neagră. Acum nu mă mai deranjează nimic!

La un moment dat Mamarmot se trezește fără gheruțele de la piciorul stâng. Cum s-o fi întâmplat asta, nimeni nu știe. Tata urcă înapoi până la belvedere, unde Mamarmot e convinsă că le avea pe ambele, însă nu găsește nimic. Dar după cum vedem mai târziu în poze, nici la belvedere Mamarmot nu avea gheruțele. Nu vreau să îi zic dar..cred că o cam lasă memoria.

Pe măsură ce coborâm,  iarna se transformă în toamnă, aerul se încălzește, iar eu o iau la goană pe potecă și mă bucur de cerul albastru și liniștea pădurii.

Ajunși la mașină, încă mai avem jumătate de zi de care să ne bucurăm și pornim ușor către casă, cu gândul la ceva bun de mâncat promis de părinți.

O întreb pe Mamarmot:”Mami, care va fi următoarea aventură?”
-„Vom merge într-un loc în care am mai fost, să vedem cum arată iarna. Este acel refugiu frumos și roșu unde voiai să dormi de ziua ta.”