Ultima suflare a iernii la Mălăiești

Dragă călătorule,

Astăzi plecăm într-o nouă aventură. De mult voia Mamarmot să mă aducă aici, la o cabană despre care îmi tot spune că pare desprinsă din poveștile cu Heidi, îngropată în inima munților ei preferați, Bucegii.

O cred că e frumos, însă pe mine m-a prins când mi-a povestit că aici s-ar afla cea mai bună negresă din univers. Ăsta da scop!

Este o zi călduroasă de primăvară, lucru care mă bucură nespus fiindcă mă simt mai ușoară, gata să mă zbânțui pe poteci. 

Alături de noi este și prietena noastră, cu care stau la povești o bună bucată de drum și nici nu realizez că am început să urcăm. 

Îmi povestește că atunci când eram mai mică, am încercat la un moment dat să ajungem la cabana asta, pe alt traseu, mai lung și mai dificil, însă nu ne-a reușit. Nu îmi amintesc prea multe dar când îmi spune că m-au cărat cu toții pe rând în cârcă și că era mai mai să ne prindă noaptea prin pădure, parcă îmi vine o imagine în cap.

Pădurea este plină de viață iar pe aici nu văd nici un fir din zăpada pe care am văzut-o pe crestele îndepărtate. 

Ajungem la intersecția cu drumul despre care vorbeam mai devreme, cel care nu ne-a reușit acum câțiva ani. 

Astăzi sigur ne iese, căci am mers ceva dar încă nu mi-am pierdut răbdarea. 

Gândul ăsta trece repede când mă uit înspre direcția de mers și văd ditamai panta prin pădure. 

Pădure, îmi ești tare dragă, dar uneori mă obosești foarte tare de-mi vine să mă pun în fund și să mă rostogolesc la vale.

Mergem și mai stăm și mai mergem și iarăși mai stăm și poteca asta nu se mai oprește din urcat.

-„Hai marmotă că nu mai găsim prăjitură în ritmul ăsta!”

Serios? Ceva mai motivant nu găseau și părinții ăștia de zis?

-„Hai să jucăm fazan.”, zice Mamarmot.

Dar eu numai de asta nu am chef acum. Și așa dacă mă apuc să vorbesc obosesc și mai rău…dar hai, fie..decât deloc..

Prinsă în joc parcă mai uit de pantele astea și peste ceva vreme ne trezim într-un loc unde parcă e capătul lumii. Mergem să vedem cum arată si ni se deschide o panoramă faină în față.

Ne continuăm drumul ce pare mai lin acum. Dăm de niște drumeți care se întorc. Îi întreb dacă mai e prăjitură la cabană și îmi zic că da. Ha! Ați văzut, măi, părinți!

Pe drum găsim din ce în ce mai multe petice de zăpadă. Mai urcăm, mai coborâm și intrăm pe ultima urcare dinainte de cabană. Cel puțin așa îmi zice Mamarmot și vreau să o cred..serios că vreau, dar….aaa…uite cabanaaa!

Alerg înspre ea ca vântul! Vin prăjitură, viiin!

În câteva minute sunt așezată la o măsuță, cu bine meritata prăjitură în fața.

Mamarmot nu e pe aici, a ramas în urmă să pozeze brândușele ce și-au făcut curaj să iasă în căldarea asta, unde ultima suflare a iernii încă își face simțită prezența.

Iar negresa asta, este într-adevăr una din cele mai bune mâncate vreodata. Hai că a meritat urcarea până aici.

Vine și Mamarmot și ne arată ceva pe un versant. E o capră neagră ce țopăie de zor pe stânci..dar eu nu văd prea bine fiind cam departe. Nu sunt convinsă!

Mă duc să explorez puțin împrejurimile cu tata însă ne cam intră frigul în oase așa că e momentul să o luăm din loc. 

Înainte de a o lăsa în urmă mă întorc să privesc iar cabana. Este într-adevăr de poveste. Mă voi mai întoarce aici!

Ajungem din nou la porțiunea cu zăpadă pe care de data asta mă distrez de minune. Mă țin de tata și îmi las picioarele să alunece la vale. Mai vreau!

Ne continuăm restul drumului până la mașină cu povești despre locul ăsta fain în care am fost, pe care părinții mei l-au tot colindat în lung și-n lat!

O întreb pe Mamarmot

-„Mami, ce poteci interesante mai colindăm data viitoare?”

-„Marmotă, ce zici dacă alegi tu următorul traseu?”