Dinozaurii înzăpeziți din Ciucaș

Dragă călătorule,

Să-ți spun drept, mă cam săturasem de zăpadă dar ai mei încă voiau să se plimbe, așa că le-am dat liber să facă o drumeție fără mine.

De obicei, când nu merg cu ei, își aleg un traseu mai complicat, sau cel puțin unul pentru care eu nu sunt încă pregătită.

Însă de fiecare dată îi aștept nerăbdătoare cu povești despre locurile pe care le-au văzut.

Așadar, de data asta au ales să facă un traseu mai lung, alături de niște prieteni și câțiva căței. Este un traseu pe care l-am făcut și eu cu ei, doar vara. 

Mă uit peste fotografiile lor și încerc să recunosc locurile. Pe anumite porțiuni, zăpada s-a mai topit și parcă seamănă cu ce știu.

Mamarmot îmi spune că la început de traseu a văzut chiar și câteva brândușe…hmmm, odată ce se topește zăpada asta vreau și eu să merg să le văd pe toate!

Tata, ca de obicei, e o capra neagră și din când în când, mai fuge pe câte o culme să vadă ce e dincolo de ea.

Ajung la pozele cu Șaua Tigăilor. Wow, ăsta e locul meu preferat! L-am vizitat și vara târziu, când înfulecam afine cu ambele mâini, dar și când bujorul de munte era atât de mult, încât nu știai pe unde să mai calci. 

Arată tare fain și acum și iarna încă pare că domnește aici. Mă uit la semnul îngropat în zăpadă și-mi amintesc că e mai înalt ca mine.

Ai mei au avut noroc să prindă o zi tare senină și au avut vedere către toți munții din jurul lor. Nici nu știu ce-mi place mai mult iarna. Că mă pot juca sau distra în zăpada sau cum pictează anotimpul ăsta totul în jur. 

Îmi place cum lucește gheața dar și cum pașii drumeților formează toate potecuțele astea ce șerpuiesc pe lângă munte.

Dinozaurii la care ma minunam uitându-mă acum câteva veri, sunt înveliți cu pături de zăpadă. Cel puțin cei ce se văd de la vârf.

Iiii, uite și un spate de dinozaur alb!

Mamarmot îmi spune că după ce coborai de la vârf, poteca era destul de îngustă și alunecoasă. Pe partea asta de munte se pare că nu bate soarele. Doar vântul. Bine, aici mereu bate vântul.

Cred că brăduții ăștia sunt de acord..

Uite-o și pe Mamarmot..mai rar apare ea în poze fiindcă ea e mereu fotograful. Probabil s-a îndurat cineva să îi facă o poză.

Ajung ușor spre finalul albumului de fotografii. 

Mă gândesc la pașii lor, coborând înspre cabană, apoi ușor pe Valea Berii până la final de traseu, la zăpada scârțâind sub tălpi, la pădurea deasă, la soarele cu dinți și zăpada lucioasă. 

Acum că văd toate minunile astea, îmi cam pare rău că nu am mers și eu cu ei. Dar Mamarmot spune că deja traseul ăsta nu mai e de făcut în siguranță, căci pe anumite zone, e periculos când zăpada începe să se topească. Bine..dar, Ciucaș, iarna viitoare nu mai scapi!

O întreb pe Mamarmot:

-„Și? Următoarea aventură?”

-„Nu știu, Marmotă, dar oriunde mergem, vreau să mergem împreună.”