Ziua 2: Cu pași mici înainte

Dragă călătorule,

Visam ceva frumos când deodată, lumina mi se aprinde în ochi. Ce? Stai puțin..

Îi văd pe ai mei buimaci, la fel ca mine. În jurul nostru, câțiva pelerini sunt deja echipați și gata de plecare, alții foșnesc câte o pungă sau strâng un sac de dormit. Doamne, ce e în neregulă cu oamenii ăștia? În câteva minute, toată camera foșnea și șușotea, așa că ce să mai dormi..ne trezim și noi.

Îl văd pe tata că nu se simte chiar bine. Îl dor picioarele tare și abia calcă. Se gândește că poate mai stăm o zi aici așa că merge să întrebe. Eu mă mai cuibăresc puțin în sac.

Se întoarce dezamăgit și ne spune că într-un albergue nu se poate sta mai mult de o seară. E bine că am aflat și noi. Va trebui să mergem în continuare. Ne pregătim cu greu și mergem în bucătărie. Suntem cam singurii rămași din cele câteva zeci de pelerini ce umblau pe aici de dimineață. Se pare că până la ora 8 trebuie să plecăm.

Mai găsim câte ceva de mâncare prin rucsac și ne luăm ceva dulce de la automatul din bucătărie, să ne țină de foame până la primul magazin. Primesc și o turtiță de la doamna de aici și gata, acum chiar trebuie să părăsim mânăstirea.

Nu îmi place deloc că tata nu se simte bine. Deși vremea e excelentă, nu am starea aia bună de ieri.

Mă uit la mânăstirea în care am dormit. E un loc chiar deosebit. Aseară era prea beznă ca să văd ceva.

Pornim înainte urmărind scoicile. Găsim un indicator ce ne arată 790 de kilometri până la Compostela. Nu știu exact ce înseamnă asta, însă pare mult. Și da, acolo trebuie să ajungem.

Facem pași mici și greoi. Pe ai mei îi dor toate..picioarele, spatele, mâinile. Merg precum niște roboței. Și eu simt ceva oboseală în picioare, dar nu mă plâng. 

Intrăm într-o pădure deasă, apoi în primul orășel. Mamarmot zice că astăzi ar trebui să ajungem în localitatea Zubiri și că până acolo e mai puțin decât am mers ieri. Însă astăzi cred că ne vom opri mai devreme. Cel puțin așa l-am auzit pe tata spunând. 

Ajungem în următorul orășel, foarte drăguț și văd pe un indicator numele Espinal. Ai mei se consultă, uitându-se pe lista cu albergue primită de la oficiul pelerinilor. 

Tata spune că ar fi bine să ne oprim aici. Hmmm..am mers puțin, nici nu am apucat să obosesc sau să cer în cârcă. Adevărul este că azi nu am mai urcat nici o pantă. 

-„Da marmotă, știu că am mers puțin, însă am nevoie să îmi revin puțin ca să putem merge mâine mai mult.”

Ne oprim la un albergue total diferit de ce am văzut ieri. Este foarte mic iar eu credeam că toate sunt mari, ca locul unde am dormit ieri. Cei de aici ne spun să ne întoarcem după prânz ca să ne putem caza așa că mergem ușor și ne oprim la prima cafenea. E bine căci chiar îmi era foame. 

Nu înțeleg ce îi spune tata, însă doamna de aici ne aduce suc de portocale și ceva ce seamănă cu o plăcintă. Gust din ea și îmi pare cel mai bun lucru pe care l-am mâncat vreodată. Cică se cheamă Tortilla con Patatas, mai pe limba noastră, un fel de plăcintă de cartofi. Doamne cât de bună este!

Ai mei discută lucruri despre ce să facă mai departe, dar eu pierd firul discuției când sunt prea serioși. În schimb, mă uit în jur la orășelul ăsta frumos, unde toată lumea are flori la geam, la păsărele și la vreun pelerin rătăcit care mai trece pe aici. Hm, eu credeam că au plecat toți înaintea noastră.

Ne întoarcem după prânz la albergue și ne luăm paturile în primire. Ne spălăm hainele de ieri și ai mei se apucă de organizat bagaje. Înteleg că trebuie să scăpam de cort, fiindcă în mod clar am plecat cu bagaje prea grele și inutile la noi. 

Ai mei aleg unul din rucsacii mari în care bagă cortul, lampa pentru cort, oala, tacâmurile și un mic arzător cu butelie – da, atât de inutil- și alte haine de care ei cred ca nu avem nevoie. Se decid să îl trimită prin poștă direct la Leon, un oraș unde, după calculele lui Mamarmot, vom ajunge peste vreo 3 săptâmâni. 

Păi, stai, cortul nostru stă singur acolo până atunci? Sper că îl vom mai găsi când ajungem.

Cei de la albergue ne ajută să trimitem pachetul și acum suntem liberi să ne odihnim și să ne bucurăm de restul zilei. 

Seara ieșim puțin să colindăm prin orașel. După câteva ore de somn, tata e mult mai bine. Auzim muzică undeva în depărtare și mergem să vedem ce se întâmplă. 

Dăm de o petrecere în toată regula, cu un concert și lume ce dansează în stradă. O adevărată fiesta. Eu primesc niște baloane colorate. Ce distracție e aici!

Înapoi la albergue găsim restul paturilor din camera noastră pline. Și noi care credeam că nimeni nu rămâne aici.

Uite, este și John, bucuros să ne revadă. Se pare că și pentru el drumul a fost greu ieri. Luăm cina cu toată lumea și ai mei stau la povești cu ceilalți pelerini despre drum și bătături. Eu mă minunez la porțiile mari de mâncare, care s-ar numi meniul pelerinului. Totul e delicios. Și are și desert!

Aici nu se stinge lumina dar cu toții suntem obosiți după masa asta copioasă și ne retragem la somn. Patul de sus e al meu acum, haha!

Mă bag în sacul meu de dormit, cu gândul la fiesta și tortilla con patatas. 

O întreb pe Mamarmot:

-„Am mers puțin azi, o să mai ajungem la Compostela? „

-„Marmotă, poate că astăzi nu am ajuns unde plănuisem, dar important e că am făcut pași mici înainte.”

Adorm gândindu-mă oare ce lucruri noi vom descoperi mâine.