Ziua 8: Galben infinit

Dragă călătorule, 

Eram prinsă într-un vis când o aud pe Mamarmot pălăvrăgind cu cineva. Deschid ochii și nu mai e picior de pelerin în cameră. Ooo nu, am dormit prea mult de data asta?

Afară e beznă. Haide măi, pe bune?

Mă târăsc până la masă. De partea cealaltă a mesei, un domn mai în vârstă mă întreabă ce fac, cum îmi place pe drum. 

Păi, îmi place, dar nu la ora asta!

Îl cheamă Berndt și este din Norvegia. 

Aaaah, deci despre asta pălăvrăgea Mamarmot azi dimineață. Ea e fascinată de lumini verzi pe ceruri norvegiene și zi în miez de noapte.

Ne luăm micul dejun și apoi ne punem rucsacii în spate. Mamarmot îmi întinde o frontală și îmi spune că urmează să pornim înaintea răsăritului. Trebuie neapărat să învăț să citesc ceasul că părinții ăștia mă păcălesc mereu..

Dar hai că e chiar fain să faci pași la lumina frontalei. Cu lumina în frunte precum un inorog, le dau trezirea unor pisici ce vin la mângâiat. 

Mergem ce mergem și la un moment dat cerul începe să se coloreze în mov, apoi roșu și din ce în ce mai mult către portocaliu.

-„Bună dimineața, soare!”

Hai că a meritat trezirea pentru așa priveliște. Nu am mai văzut niciodată atâtea culori. Suntem oare la capătul curcubeului? Asta înseamnă că trebuie să urmeze galben.

Cu fiecare pas, soarele se ridică tot mai sus și ne scaldă într-o lumină din ce în ce mai gălbuie. Am avut dreptate!

Dar lumina asta galbenă este de-a dreptul ireală. Parcă aș fi pe altă planetă. 

Drumul ne duce către galben infinit. Ce priveliște!

După acest spectacol, norii încep să se adune ușor, însă soarele încă ne salută dintre ei.

Drumul continuă prin vii, așa cum ne-a obișnuit până acum. Ai mei spun că zona asta e foarte cunoscută pentru vin. Și se pare că și pentru baloți de fân căci văd în departare unii înalți cât casa. Unul e chiar lângă drum, abia aștept să ajung acolo să sar în el. Îmi imaginez doar cât de pufos este. 

Dar are sens să mai zic că ai mei nu mă lasă să fac asta? Băi părinți, nu sunteți haioși deloc.

La o mică pauză găsim un copac ce se aseamănă unui măslin mai mare. Dar parcă nu este tot aia. Mamarmot se apucă să culeagă câte ceva și îmi întinde și mie.

-„Ce sunt astea, măi, bomboane pentru spart dinții?”

-„Nu măi, marmotă, sunt migdale. Le scoatem din coajă și le mâncăm.” 

Ce tare, nici de astea nu știam că stau în copaci și cresc așa pe oriunde. Probabil aici sunt cum sunt corcodușele la noi.

După ce o dezlipim pe Mamarmot de migdal, ne continuăm pașii pe dealuri. Ai mei îmi spun povești despre orașul în care vom merge astăzi, bucăți de istorie despre inchi…ceva și vrăjitoare. 

Găsim tot felul de chestii, un copac plin de panglici cu steaguri, printre care îl regăsesc și pe al nostru și castele din pietre. Cineva chiar a avut ceva timp la dispoziție. Probabil s-a trezit cu noaptea-n cap ca noi.

Am mers ceva astăzi dar nu prea mi-am dat seama. Cred că trezitul ăsta de dimineață funcționează foarte bine, căci după toate peisajele și poveștile mă trezesc că am ajuns în orașul despre care povesteau ai mei. 

Sau poate gaura aia din nori era un portal și ne-a adus până aici. Cine poate ști după atâtea povești cu vrăjitoare?

Orașul ăsta e chiar frumos și nu așa de înfricoșător pe cât îmi imaginasem eu. După ce ne găsim locul de dormit, mergem să îl vizităm și să mâncam ceva. 

Poduri mari și străduțe înguste, desene pe clădiri și culmi de munți în depărtare. Și special pentru mine un parc cu leagăne și plăcintă de cartofi. Ce pot să cer mai mult?

Dar cum se lasă ușor seara, încep să-mi simt ochii grei. Ne retragem la albergue, la o vorbă cu pelerinii. Din păcate nu l-am văzut pe Berndt, căci aș fi dorit să îi povestesc ce am văzut astăzi.

Hai și la somn acum, că am o presimțire că mâine iar ne întrecem cu răsăritul. 

Cu gândul la legende și povești despre locul ăsta special în care mă aflu, alunec în visare.