Ziua 8: Cât mai e până la infinit?

Dragă călătorule,

Ziua noastră pe drum a început … noaptea. Nu mă deranjează prea tare acest lucru, mai ales că în dimineața asta nu știu cine ar mai fi putut să doarmă în lumina frontalelor și zgomotul de rucsaci foșnind. 

Orașul este la fel de gol ca ieri la ora siestei iar lumina galbenă a felinarelor inundă străzile. Pas cu pas, ne facem cale afară din oraș până regăsim prima bornă ce ne arată 100 și un pic de kilometri rămași.

-„Oau, chiar nu mai pare atât de mult! Asta cât înseamnă?”

-„Păi, marmotă, cam patru zile… acum depinde de cum ne simțim.”

Păi eu mă simt excelent acum! Dar nu prea aș vrea să se termine vacanța atât de repede! Îmi place aici, unde singura mea problemă este ce anume să aleg între mai multe opțiuni de desert.

Afară se luminează ușor ușor însă o pâclă de nori nu ne lasă să vedem soarele. Din când în când, ne mai tratează și cu câteva picături de ploaie, parcă doar așa să ne enerveze că trebuie să ne tot punem și scoatem jacheta. 

Până să ajungem în următorul orașel deja nu mai am nevoie de ea, fiindcă pare că lăsăm plapuma de nori în urmă. Aici, soarele a început să spargă norii.

Mamarmot e ca de obicei în față și profită să pozeze toate plantele pline de picături, ce creeaza acum forme ca de caleidoscop în lumina soarelui. Cred că fotografii îi spun într-un fel anume, mi-a spus ea, dar am uitat. Mie oricum tot caleidoscop îmi pare.

O ajungem în sfârșit și ne propune o pauză de cafea și prăjitură la o cafenea pe care a găsit-o puțin mai sus. Ooo da!

Nu știu cum e cafeaua însă prăjitura mea cu brânză și căpșuni e ceva de vis.

Mergem mai departe prin păduri cu pini înalți, pline de ferigi, cu drumuri late pe care pot să merg lejer singură, așa că mi se întâmplă să o mai iau înainte sau să rămân în urmă fiindcă am stat prea mult să mă zgâiesc la o floare sau piatră cu formă ciudată. 

Din când în când mai ajungem la marginea unui orășel medieval, ale cărui străduțe dispar iar în miezul pădurii.

Intrăm și într-un oraș mai mare în care nu vom rămâne astăzi, dar ne oprim să mâncăm. Sincer, nici nu mi-ar fi plăcut neapărat să rămân aici, recunosc că au început să-mi placă mai mult acele orașe mici, unde până te prinzi că ai intrat în el, ai și ieșit.

Continuăm prin pădurile de pin ce au început să se rărească și ne deschid priveliști către ape albastre. Îmi place!

Mă bucur de peisaj și ca de obicei, mi se face foame. Primul lucru care îmi vine în minte este un bol imens de ramen.

-„Mamarmot, vreau ramen!”

-„Marmotă, mai ai de așteptat. Nu cred că în orășelele astea mici prin care trecem avem șanse să găsim așa ceva. Abia la Santiago de Compostela am pu…”

Dar eu deja nu mai aud ce spune. Acum, am un nou obiectiv. Nu ca n-aș fi vrut și eu să ajung la Santiago. Ultima dată când am fost acolo a fost tare ploios și nu am apucat să ne plimbăm. Dar acum am alte priorități. La ramen, înainte!

Bornă după bornă, distanța către Santiago scade și evident, distanța între mine și deliciosul ramen. 

90, 88, 82, infinit. Ceee?

Mă frec la ochi să mă asigur că văd bine, dar acel 8 întors pe o parte e încă acolo. Ai mei râd de reacția mea dar eu nu sunt amuzată… dacă e pe bune asta înseamnă că până la bolul aburind plin de arome mai e mult, tare, tare mult.

Chiar, cât avem până la infinit, mai e mult?

Îmi dau seama că cineva a scris de mână acolo. Oricine a făcut asta trebuie să știe că nu îmi plac astfel de glume. Mi-e foame. Am mai zis asta, nu?

Drumul nostru continuă pe malul acestei frumoase ape albastre până intrăm într-un mic orășel. Ai mei zic că aici vom rămâne în seara asta așa că la scurt timp după intrarea în oraș, găsim un mic albergue unde ne cazăm. 

Spre surprinderea mea, paturile aici arată exact ca acele hoteluri capsule din Japonia. Fiecare pat are un separator și înăuntru ai o priză și o lumină. Faaain. Iar asta nu e tot, în spate avem o mică piscină. Aaaaaaa!

Dar acum, mi-e foame! Găsim un loc drăguț ce pare desprins din jocuri video. O avea legătură cu faptul că acest orășel se numește Arcade? Poate… dar când burgerul pe care mi l-am comandat este adus de un roboțel cu față de pisică, mi-e clar. Suntem într-un joc video!

După masa asta copioasă intră tare bine o bălăceală în piscină. Îi propun lui Mamarmot să jucăm volei și uite așa reușim să îi gonim și pe ceilalți pelerini care își relaxau picioarele obosite în apă. O piscină doar pentru noooi! Pleosc!

Pe seară facem o plimbare pe malul apei. Aici îmi găsesc câțiva pereți de cățărat, iar când mă satur de asta ne relaxăm cu toții picioarele în apa asta ce pare mai mult un lac fiindcă nu există vreun val și îi văd malul celălalt. 

Înapoi la albergue ne întindem la niște meciuri de cărți, la care surprinzător îmi cam iau și eu bătaie. Asta e puțin ciudat căci îmi amintesc că eu câștigam mereu la jocurile astea…

Nu-i ușor să câștigi, dar să pierzi poate deveni istovitor, așa că, mi-e foame iar. Norocul nostru este că aici la albergue au cea mai imensă tortilla con patatas din ce am văzut până acum, pe care ne-o servesc cu pâine crocantă. Mai bine de atât nici că se putea.

A fost o zi destul de plină și dacă de obicei nu sunt prea doritoare să merg la somn așa de devreme, gândul de a mă cuibări în capsula mea japoneză îmi surâde. Parcă aș mai desena ceva, dar odată întinsă în pat, pleoapele îmi devin tare grele. Îmi dau seama că am uitat complet de ramen dar, să fim serioși, e plin de bunătăți și pe aici. Chiar și așa, ramenul rămâne noul meu obiectiv pentru finalul drumului. Chiar așa, mai e mult până la infinit?