Ziua 5: Fericirea este o livadă de măslini

Dragă călătorule,

E vremea să lăsăm orașul taurilor în urmă. 

Am bifat burta plină și baloanele pe rucsac. Eu sunt gata!

Ne punem la drum destul de devreme, știind că astăzi vom avea ceva mai mult de mers decât ieri.

Străzile Pamplonei sunt destul de pustii, deși mai apare câte un om sau doi pe lângă lungul șir de pelerini.

Ne ia ceva să ieșim din oraș, urmând o scoică din metal ce își face apariția ocazional prin dalele de piatră de pe drum. Apoi ce să vezi, imediat alt oraș. Mie îmi plac uneori orașele dar parcă aș vrea să văd câmpurile alea cu iarbă pufoasă. Ele încep să-și facă apariția odată ce ieșim din al doilea orășel. Și încă cum!

Câmpuri gălbui fără de sfârșit ce mângâie cerul la orizont. Pe asta nu am zis-o eu, ci Mamarmot, desigur, dar îmi place cum sună!

Este tare frumoasă priveliștea și chiar dacă începem să urcăm ușor, nu prea simt. Cred că totuși este de la cele două baloane ale mele, ce mă ajută să zbor. Clar da!

În zare văd niște chestii mari albe și înalte, ce se rotesc. 

-„Ce sunt alea?”

-„Marmotă, sunt mori de vânt.”

Adică fac vânt, sau cum? Îmi explică tata ce și cum și înțeleg mai bine. Abia aștept să ajungem lângă ele, să le văd mai bine. 

Pe măsură ce urcâm înspre ele nu îmi vine să cred. Nu îmi imaginam ca sunt atât de mari. 

Ajungem pe vârful dealului, marele urcuș de pe ziua de astăzi. Nici nu l-am simțit, îți spun. Sigur are legătură cu baloanele și poate și cu morile de vânt.

Dealul acesta, Alto del Perdon sau Dealul Iertării, este foarte interesant. Am descoperit aici niște statuete din metal, despre care ai mei spun că reprezintă pelerinii ce merg pe acest drum. 

Mamarmot îmi citește ce scrie pe o statuie – Donde se cruza el camino del viento con el de las estrellas – sau – Acolo unde calea vântului se întâlnește cu cea a stelelor. Ce frumos!

Îmi plac aceste statuete, dar revenind la morile mele..sunt fantastice..

Nu știu dacă este de la morile astea sau nu, dar aici vântul bate foarte tare…aaa, deci de asta le-au pus aici..am înțeles acum. Cert este că ne-a cam luat cu frig și este timpul să mergem mai departe. Și norii încep să se adune în straturi tot mai dese.

De aici doar coborâm pe niște drumuri pline de pietre și priveliști pe măsură. 

Dar se putea fără o ploaie? Sigur că nu.. ne echipăm și pe noi și pe rucsac și cum încă nu am devenit prea buni la asta ne ia vreo cinci minute, timp în care transpirăm de cald ba pe sub pelerine sau pantaloni de ploaie. Când în sfârșit pornim la drum..gata și ploaia. Hai măi..pentru o ploaie de cinci minute ne-am agitat atât. Doamne ce enervant.

Când scot pelerina observ că baloanele mele s-au tuflit de tot. Nuuuuu! Of..

Măcar avem mirosul ăsta frumos de după ploaie!

Cred că în zare începem să vedem orășelul în care vom înnopta în această seară. 

Împreună cu Mamarmot, încercăm să recunoaștem plantele din jur, când dăm de niște copăcei pe care nu îi recunoaște. Hai să ne apropiem.

-„Marmotă, astea sunt măsline, preferatele tale!”

Deci habar aveam că măslinele cresc în copaci.

Vreau să mă ridice cineva să mănânc tot copacul: Ce poftă îmi e!

Ce fericire e să fii într-o livadă de măslini cu toate măslinele lumii doar pentru tine!

Dar Mamarmot zice că măslinele nu sunt bune așa, direct din pom. Hmmm…bine..voi lua doar câteva, poate se coc în buzunar. Se vor numi bomboane verzi de acum!

În frumosul oraș Puente la Reina sau Podul Reginei, intrăm destul de veseli, mai mult eu decât tata, care nu se simte foarte bine.

Aflu că în acest oraș, un mare pod de piatra a fost construit de o regină pentru a ajuta pelerinii să treacă. Aici, în Puente la Reina, se întâlnesc două trasee, al nostru și Camino Aragonés.

Ne cazăm și ne bucurăm de liniște din curtea interioară, unde mă pot juca. Chiar dacă nu am simțit efortul prea tare astăzi, mi-e cam foame, așa că îmi voi lua și eu meniul pelerinului. Îi explic chelnerului ce sunt bomboanele verzi și i le arăt, iar când se întoarce, revine cu o mână plină de bomboane și un ou de ciocolată.

Sunt fericită și cu burta plină și acum aș putea să adorm instantaneu. 

Pregătindu-ne de culcare, tata ne spune că mâine va merge la doctor, așa că cel mai posibil vom sta o zi pe aici și nu vom pleca mai departe. Nu e nimic, măcar eu și Mamarmot vom avea timp să explorăm acest minunat oraș, nu? Drumul nu pleacă nicăieri.

Cu gândul la tata, care sper să fie bine, la pajiști pufoase și livezi de bomboane verzi, alunec în lumea viselor.