Ziua 7: În două locuri în același timp

Dragă călătorule,

Ne-am trezit devreme astăzi și fără să zăbovim prea mult, pornim la drum.  Lumina caldă a răsăritului colorează străduțele și casele din interiorul cetății, dar nimeni nu își face curaj să se trezească. Doar noi umblăm la ora asta pe aici, încercând să nu facem prea multă gălăgie. Părăsim cetatea, nu înainte de a trimite câteva vederi acasă, de pe pământ portughez.

Nu știu dacă facem câțiva pași până apare în fața noastră podul ce ne trece către malul spaniol. Acum e un moment bun să ne luăm la revedere de la Portugalia.

O să-mi lipsești, țară a dulciurilor și a plajelor nesfârșite și a murelor din copaci, și…, și…

Și un pas, doi înainte și dăm de o linie desenată sub picioarele mele.

Ah, atât a fost? Gata, suntem în Spania.

Nu s-a schimbat nimic. Sau? Ai mei îmi zic că s-a schimbat ora. Stai așa, cum?

– „Da, marmotă. În Portugalia era ora 8 și în Spania e ora 7.”

Deci stai așa. A mai fost ora 7 adineauri. Cam când abia mă dezmeticisem și intram în cetate. Mă simt de parcă am fost în două locuri în același timp. Ciudaaat.

Am intrat în Tui și singurul lucru pe care îl văd diferit sunt bornele de piatră cu modelul de scoică galben pe albastru. Ultima dată am văzut o bornă ca asta la plecare din Porto.

În cetatea din Tui, roiește destul de multă lume, câteva cafenele sunt deja deschise și dinauntru parcă simt miros de ciocolată. Se pare că lumea e trează aici deși ceasul ne arată aceeași oră pe care ne-o arăta mai devreme în cetatea portugheză. 

Drumul ne scoate din cetate și ne poartă mai departe în pădure. Cât vezi cu ochii, nuanțe de verde intens ce-mi amintesc de Galicia. Defapt, e chiar posibil să fim deja în Galicia. Doamne cât am mers! Mi-e foame!

O cafenea de la marginea pădurii ne primește într-o frumoasă terasă cu grădină, un prilej bun de a ne relaxa picioarele goale în iarbă. Ai mei își iau o cafea dar eu nu vreau nimic. Gândul meu a rămas la pastel de nata și mă gândesc cum aș putea să mă teleportez rapid peste graniță. În timp ce privesc pierdută prin vitrina cu bunătăți din fața mea, ochii îmi sar la o formă triunghiulară, cunoscută, ce îmi lasă instant gura apă. Până să-mi aduc aminte numele ei, creierul deja mi-a transmis gustul delicios al acestei minunății și, odată cu el, câteva amintiri peste care au trecut anii. Sunt înapoi în timp pe potecile Spaniei, cu fața arsă de soare dar burta plină de …. tortilla con patatas. Asta era!

Melancolia în care picasem mai devreme cu gândul la pastel de nata de peste graniță, îmi trece cu prima îmbucătură. Delicios!

Burta e plină, cu picioarele în iarbă s-a stat și am găsit chiar și o pisică de mângâiat. Deci hai, la drum!

Clasica bornă cu scoică e prezentă mereu acum, arătându-ne puținul rămas până la Santiago de Compostela, dar și alte rute alternative pe care Mamarmot desigur că ar vrea să le exploreze. Nu azi, Mamarmot!

Drumul ne duce multă vreme de-a lungul unui râu. Libelule care mai de care mai colorate zburdă prin ierburile ce se lasă în voia curentului lin. Se mișcă așa de repede încât cea albastră pe care am pus ochii pare că e în două locuri în același timp. Mă uit la ele și-mi dau seama că semănăm foarte mult. Și eu zburd pe poteca asta și mă las călăuzită de râu și de scoică. Mi-ar prinde bine și o pereche de aripi din când în când dar azi, nu e chiar atât de greu. O fi efectul tortillei…

Curând, drumul ne scoate din pădure și în fața noastră apare o clădire. După numărul de oameni care stau la coadă la intrare, este chiar un albergue, sau mai exact xunta, căci așa se numesc aici, în Galicia. 

Ai mei zic că vom sta aici până la ora 14, când se deschide și vedem dacă prindem loc…dacă nu, mergem mai departe.

Uneori nu e chiar distractiv să ajungi devreme la destinație fiindcă îmi pare că timpul trece ca un melc. Ce n-aș da acum să fim pe ora Portugaliei. Ar fi ora 14 și ceva deja și deja aș putea fi pe drumul către un loc în care să mâncăm. Ai mei se iau la  vorbă cu un japonez din Canada și eu nu pot decât să casc de plictiseală, mai ales când ajung inevitabil la subiectul „alergare”. Adulții pot fi așa plictisitori uneori. Noroc că am cu mine carnețelul meu de desen unde încep să scrijelesc un portret cu noi. 

Ajung aproape de finalul desenului când văd că ușa se deschide și rând pe rând, câte un pelerin dispare înăuntru. Dacă așteptarea ca această xunta să se deschidă a fost grea, stai să vezi acum. Zici că fiecare dintre ei este pus să-și spună povestea vieții că altfel nu îmi explic de ce durează atâta. Într-un final ne vine și nouă rândul și pare că am prins totuși loc, chiar dacă paturile noastre nu sunt unele lângă altele de data asta. 

Ne instalăm și ieșim la pas în micul orășel fiindcă evident, mi-e foame. Orașul e frumos, curat și plin de locuri în care ai putea mânca. Toate închise. 

Până să apuc să comentez ceva, ai mei își aduc aminte de ce nu e nimeni pe străzi și totul e închis. Siesta!

-„Ne întoarcem mai târziu, marmotă. Până atunci ne facem și noi alergarea.”

Dar stomacul meu? Tot aleargă de vreo oră și scoate zgomote înfiorătoare. Va trebui să rabd iar și să văd cum fac timpul ăsta să se miște mai repede.

Cu greu trece ora siestei și odată ce ai mei se întorc, revenim în orașul ce acum nu seamănă deloc cu ce am văzut mai devreme. 

Oameni roiesc peste tot, muzică, restaurante pline și veselie. Ne găsim și noi un loc unde savurăm o delicioasă salată de ton și tortilla con patatas. Așa mai merge!

O pătură groasă de nori se lasă peste oraș în timp ce noi ne continuăm explorarea pe străduțe și aparent singurul parc de aici. Un indicator ne arată distanța spre Porto, 149 de kilometri, iar eu încerc să-mi amintesc fără succes cam câte zile sunt de când am plecat de acolo.

Ne revedem cu japonezul din Canada și îl surprind lucrând la o schiță a unei cetăți ce îmi seamănă cu cea din Tui. În sfârșit, un subiect de discuție ce mă interesează și pe mine! Îi arăt și schița mea și îl văd ușor mirat de portretele noastre ce aparent nu seamănă cu noi, dar arta nu se discută, se simte, nu?

Cam e momentul să ne retragem la somn așa că ne spunem noapte bună și fiecare se îndreaptă către patul lui. E ciudat să nu dorm lângă ai mei, dar aici suntem cu toții cumva, o mare familie.

Mă simt tare obosită și mă întreb de ce. Apoi îmi amintesc că astăzi am călătorit între două lumi. În caz că nu știai, e cam obositor să te afli în două locuri în același timp, deși nu m-ar deranja să pot să fac asta mereu și să mă duc de colo colo când vreau eu. Aș da o tură la pisici chiar acum, că îmi lipsesc. Sau chiar în Japonia că mi-e tare dor de-un ramen. Cu gândul la taiței delicioși ce fug în castron de bețele mele alunec în lumea somnului.