Ziua 6: Străjerii apusului

Dragă călătorule,

Am dormit regește în patul de sus, galben cu scoică albastră. După somnul ăsta bun și ziua scurtă, mă simt gata de orice ne așteaptă astăzi pe drum.

Pornim în răcoarea dimineții dar oprim întâi la patiseria din colțul străzii. Mamarmot zice că nu vom găsi magazine ceva vreme azi așa că hai să mâncăm ceva. Sendviș crocant și ceva dulce și acum sunt și mai gata de drum.

Mergem pe străduțe înguste ce urcă și coboară, apoi ajungem pe pista de alergare de lângă râu iar drumul continuă pe lângă case și pe sub arcade de piatră și flori. 

Este liniște de parcă nimeni nu îndraznește să se trezească la ora asta, așa că încerc și eu să nu fiu prea gălăgioasă deși nu îmi stă în fire. 

Poteca se mai sălbăticește, arcadele de piatră se transformă în tufe de muri ce își arată țepii dar și murele numai bune de cules. Ce deliciu! Tufele sunt din ce în ce mai prezente la tot pasul și mai înalte. Eu nu am mai văzut tufe de muri care să se cațere în copaci. Să mai zic că-s pline de mure? Și când mă gândesc că Mamarmot se temea că nu vom avea ce mânca…

Ajungem din nou în pădure, de data asta plină de ferigi și conuri gigant. Razele soarelui se filtrează frumos printre ele, iar noi … ei bine, noi ne pierdem. Așa e când stai cu ochii după mure și conuri. Mai dăm de un drumeț rătăcit deci poate că nu suntem noi singurii amețiți.

Revenim la drumul principal și ne regăsim oarecum direcția, căci scoica nu apare prea des pe partea asta de drum.

Mergem așa o vreme, ghidați de Mamarmot și hărțile ei, până dăm de intrarea într-un orășel decorat ca de carnaval.

Muzică medievală, tarabe colorate cu produse locale. Ia uite și un loc unde se fac tatuaje cu henna! Ochii îmi sar la un perete plin de modele cu mandale. Și la zecile de oameni costumați ce roiesc în jurul nostru precum albinele. Dacă nu ar fi și alți drumeți pe aici, noi am fi chiar ca nuca în perete. Nu știm exact ce sărbătoresc portughezii prin acest carnaval dar ne place. Acum înțeleg și de ce a fost atât de greu să găsim ieri cazare. E plin de oameni peste tooot.

Petrecerea pare că stă să înceapă aici, dar noi chiar trebuie să ne vedem de drum. Ne luăm o înghețată și pornim agale pe străzile orașului, fără prea mult chef. Căldura prânzului începe să devină cam apăsătoare pe aici dar, din fericire, nu ne ia mult până să ajungem iarăși la prima pădure. Umbra ei mă ajută să îmi mai mișc puțin picioarele până la destinația noastră, fără să mă plâng prea mult.

Începem să întâlnim poduri și piste de alergat. Era și timpul să apară orașul.

Dar ce este urcarea aia din fața noastră? Mă omoară portughezii cu străzile lor…

-Hai marmotă, în vârf de deal este și cazarea noastră!

Da de ce nu putea fi la poale de deal? Offf…

Cu greu îmi târăsc picioarele și mă arunc pe prima canapea din hol până ai mei iau camera în primire. 

Una din doamne ne conduce la o cameră cu 3 paturi acoperite cu vinilin albastru și eu nu pot decât să mă minunez de cât de drăguți sunt portughezii că ne-au dat camera asta doar pentru noi. 

Ai mei se duc la cumpărături, iar eu, ei bine… îmi iau o bine meritată pauză. Tare am mai obosit!

Pe seară, ieșim la plimbare prin orașul ăsta frumos. Pornim către cetate și nu avem mult de căutat căci suntem chiar lângă ea. O potecă ne duce înspre o culme împădurită, dar până acolo, stop! Doi bolovani imenși, încărcați de picturi abstracte par că păzesc poteca de oricine ar vrea să treacă mai departe. Le studiez pe toate părțile și încerc să înțeleg ce a vrut să transmită artistul. Poate îmi vine vreo idee mai târziu…

Ajungem pe unul din zidurile cetății iar de aici, vedem mare parte din ea. Fortaleza de Valença. Lumina asfințitului o picteaza frumos în tonuri aurii iar eu mă uit pe unde calc și-mi imaginez cum locuiau oamenii aici cu sute de ani în urma mea. 

Dintr-un punct de belvedere, zărim un pod și dincolo de el, Spania.

Asta a fost deci povestea noastră cu Portugalia. De mâine trecem granița și ne luăm la revedere de la pastel de nata. 

Rămânem însă aici pentru o clipă, încremeniți în timp, în cântec de greier și cu ultima rază de soare pe chip. Aici pe unde oamenii trăiau cândva. Aici unde străjerii vegheau aceste orizonturi plimbându-se deasupra zidurilor. Aici unde doar doi bolovani au rămas străjeri ai apusului.