Ziua 10: Între cer și pământ

Dragă călătorule, 

Sunt pe o culme de deal și aștept răsăritul soarelui. Cerul începe să-și schimbe ușor culoarea iar adierea vântului îmi mângâie fața. Parcă simt și picături fine de rouă. De când sunt aici oare și unde sunt ai mei? Mă uit după scoică și nu o văd. Vântul mă ia de pe deal și mă plimbă foarte încet prin vii, apoi prin oraș. Uite și scoica!

Dar totuși unde sunt ai mei? Îi strig și când îmi aud vocea..mă trezesc din vis.

Hei, dar nu sunt în pat, sunt în brațe la tata, echipată și deja la drum. Ahaaa, deci tata era defapt vântul. Dar stai, nu înțeleg de ce nu sunt în pat. 

-„Ce căutăm aici, mami?”

-„Marmotă, te-ai trezit! Suntem la ieșire din Nájera. Azi dimineață ai fost tare somnoroasă, așa că te-am luat pe sus.”

Nu îmi mai aduc aminte nimic din toate astea. Deși sunt cam obosită. Cred că ar trebui să mai las poveștile cu Fulgeraș noaptea și să mă culc mai devreme.

Da hai că mai stau puțin în brațe, că tare bine e. Lăsăm orașul în urmă, cufundat în lumina de pe străzi.

Începe să se crape de ziuă iar peisajul să se schimbe. Mă dau și eu jos. Drumul urcă și coboară printre dealuri micuțe care au o formă ciudată, parcă ar fi dintr-un nisip roșiatic.

Întâlnim un stâlp care ne spune cât mai avem până la Santiago. 581 de kilometri..hmmm..mai e puțiiiin!

Soarele începe să se ridice ușor, mângâind dealurile și viile cu lumina lui caldă. Și pe noi de altfel, desenându-ne umbra pe drum. 

Ia uite, ce lungi suntem, parcă suntem niște păianjeni.

Soarele transformă ușor lumea portocalie într-o lume galbenă.

În afară de un oraș în care ne oprim să mâncăm ceva, totul e pustiu astăzi. Drumurile se întind cât pot vedea eu cu ochii și nu e altceva decât pământ, iarbă și culmi îndepărtate. Asta mă face să cred că 581 de kilometri este totuși destul de mult. Dar uite ce frumos este!

Următorul oraș în care ajungem este foarte ciudat. Casele sunt aranjate în linie, curțile la fel, totul este curat, dar e o problemă. Aici nu locuiește nimeni. Pare un oraș fantomă. Ce ciudat. Hai mai repede de aici că nu vreau să dau nas în nas cu vreo fantomă.

Le cer alor mei căștile fiindcă aș vrea să mai ascult niște povești.

Ascult câteva povești cu Cenusăreasa și Albă ca zăpada, dar nu mă prind așa de tare. Călătoresc acum cu Alice în țara minunilor, pe tărâmuri necunoscute și personaje ce poate vin chiar din orașul fantomă. Apoi Jack și vrejul de fasole mă duce departe, cam cât pot eu vedea, între cer și pământ. Oare acolo la linia orizontului este și uriașul? Cum ar fi să pot urca pe un vrej de fasole?

Ai mei mă întrerup din visare și îmi spun că mai facem o pauză mică și vom ajunge în orașul unde dormim astăzi. 

Ne vom opri într-un oraș numit Grañón și vom încerca să dormim într-o mânăstire. Ai mei au auzit de acest loc și își doreau foarte mult să ajungă aici. Acum să sperăm că vom găsi și loc. Dar eu sunt mică, mă înghesui și în pat cu Mamarmot daca e nevoie. 

Din fericire, la mânăstire e loc destul, se pare că alți pelerini nu au fost așa de matinali ca noi. Aici nu primim ștampilă..hmmm..dar eu fac colecție de ștampile! Ai mei pun niște bănuți într-o cutie și mergem să ne găsim paturile. Paturile noastre se află într-o cameră mare, care defapt este o parte a mânăstirii. Defapt, nu sunt paturi, ci multe saltele înșirate pe jos. Oau, ce tare, mă simt ca la cort. Iubesc să stau la cort!

Ai mei vorbesc cu câțiva pelerini. Se pare că vom lua cina împreună, însă trebuie să și gătim împreună. Dar până la cină mai este așa că ieșim puțin să căutăm ceva de mâncare. 

Și nu trebuie să mergem prea mult, căci dăm peste un loc tare drăguț, cu muzică bună și cea mai delicioasă pizza din univers. Și din cer, și de pe pământ. Cei de aici ne dau și o ștampilă, ca să ne completăm colecția.

Pe seară mergem în camera principală, unde se pregătește masa. Eu îmi găsesc o tablă de șah cu care să mă joc, în timp ce ai mei se pun la treabă împreună cu ceilalți pelerini. Din ce înțeleg eu, cu bănuții donați de pelerinii ce au trecut ieri pe aici, se cumpără mâncare și se face o masă mare pentru toți. Deja s-au adunat mulți pelerini și cu greu încăpem în cămăruța asta, însă este loc la masă pentru fiecare. Mâncăm în liniște și apoi toată lumea ajută la strâns și la spălat vase. Chiar și eu.

Suntem învitați să participăm și la un fel de slujbă ce are loc în mânăstire. Suntem curioși să vedem cum este. Eu nu înțeleg prea multe, însă stăm cu lumina stinsă și o lumânare merge de la unul la celălalt. Fiecare spune câte ceva. Înțeleg de la ai mei că e vorba despre un lucru pentru care sunt recunoscători astăzi. Lumânarea ajunge și la mine și deși ceilalți nu-mi înțeleg limba, spun:

-„Pentru drumuri între cer și pământ și pentru povești.”

Îi ascult în liniște pe toți ceilalți și apoi este timpul să ne pregătim de somn. Coborâm scările mari de piatră și ne cuibărim pe saltelele noastre. Ușa rămâne întredeschisă pe timp de noapte și asta mă face să mă simt chiar ca la cort. 

Am rămas prinsă în momentul de mai devreme, cu imaginea oamenilor emoționați vorbind despre recunoștiință. Am văzut multă emoție și nu înțeleg de ce adulții sunt așa emoționați. Pentru mine lucurile sunt simple. Îi povestesc și lui Fulgeraș ce am făcut, iar apoi revin cu gândul la vrejul de fasole al lui Jack. Și cum urc eu pe el așa, toate cele 581 de trepte, ajung în lumea somnului.