Ziua 6: Născut pelerin

Dragă călătorule,

Am făcut o pauză de o zi în Puente la Reina, timp în care am bântuit pe străzi cu Mamarmot, am luat la rând toate parcurile și locurile de joacă și am mâncat înghețată. Toate astea în timp ce tata a fost la cabinetul medical, de unde s-a întors mai liniștit. Așa cred.

Îmi era dor să ne punem la drum, nu neapărat și de trezitul devreme însă sunt entuziasmată de ce vom întâlni astăzi în calea noastră.

Soarele ne întâmpină încă de la prima oră, chiar dacă pare că astăzi va fi puțin înnorat.

Baloanele mele dezumflate încă mai stau pe rucsac, pe post de breloc doar. Mă simt odihnită și fără ele. Poate că mi-a prins bine o zi de pauza, cine știe.

În cale ni se arată drumuri tare frumoase, vii, măslini, căci da, acum știu să îi recunosc, creste muntoase și orașele în vârf de deal. 

Alerg într-una din vii să văd dacă pot împrumuta niște struguri în burta mea însă sunt cam mici și acri. Cred că trebuie să mai aștept o vreme. Găsim în schimb în drumul nostru tufe mari de mure. Sunt delicioase!

După o pauză în tufișurile cu mure, ne continuăm drumul ce șerpuiește frumos pe dealuri.

Îmi place să văd că pantele astea pe care trag de mine să urc, au și un punct final, orașul de pe deal. Că urmează mai multe orașe și mai multe dealuri, asta e partea a doua. Dar nu mă deranjează.

Poate că, după atâtea zile am ajuns să mă obișnuiesc cu urcările și să nu mă mai deranjeze așa de tare. Poate că am devenit pelerin.

Oare ce a fost nevoie ca să devin pelerin? Sau poate m-am născut pelerin, și am avut nevoie doar să iau drumul scoicii câteva zile pentru ca sângele de pelerin să se activeze. Da, sigur asta este. 

Ai mei cred că mai au ceva vreme de mers ca să fie cu adevărat pelerini. Dar eu sunt mică și la mine circulă sângele mai repede..

Cu gândurile astea în minte ajungem în următorul oraș căruia i-am cam pierdut numărul. Nu mai știu prin câte orașe spunea Mamarmot că vom trece astăzi. 

Orașul ăsta e chiar interesant până începem să urcăm. Hai că pante în oraș nu am mai văzut. Știu ce ziceam mai devreme dar cumva pelerinului din mine nu îi place panta asta. Cum pot oamenii ăștia să locuiască aici nu știu. Eu cred că mi-aș lua câmpii să fie nevoie să le urc zilnic. 

Dar cum se termină panta, se termină și orașul. Urmează iarăși vii prin care mă alerg cu Mamarmot. Hai ca nu mai jucasem de multă vreme v-ați ascunselea. Asta e chiar amuzant. O mai îmbunez și pe Mamarmot cu jocul meu, căci părea puțin tristă. 

Cum poți fi trist aici, mai, Mamarmot? Uite-te-n jur! Dealuri și vii, drumuri șerpuite, soare ce străpunge norii cu razele sale, maslini, scoici ce cresc în măslini. Stai, ce?

Mă duc să privesc mai de aproape și mă lămuresc. Cineva doar a agățat niște scoici în măslin. Nu cresc ele aici. Oare ăsta e cu adevărat măslin? Hmmmm…

Cu toata joaca asta nici nu îmi dau seama când ajungem în ultimul oraș de astăzi.

Toate orașele de astăzi mi-au placut, chiar și cel cu pante. Iar acesta e la fel de frumos, ceva mai mare, cu poduri de piatră și cu multe clădiri interesante. 

După ce ne cazăm, tata ne spune că trebuie să meargă la spital pentru un alt control așa că eu și Mamarmot o luăm la pas prin acest oraș ce se cheamă Estella sau Steaua.

Ei nu au atâtea pante dar au ceva trepte.

După câteva ore ne regrupăm și cu tata, care apare cu piciorul pansat până la genunchi. Cât eu mă joc într-un părculeț, ei doi stau de vorbă pe o bancă. O văd pe Mamarmot tare necăjită, cu lacrimi în ochi și mă duc la ei. Nici tata nu e deloc fericit și îmi spune că trebuie să ne oprim din mers pentru moment. Că poate dacă stăm câteva zile, își revine și va putea continua. Însă tratamentul pe care trebuie să îl facă nu îi mai dă voie să meargă o vreme.

-„Dar drumul tot îl vom face până la capăt, nu?”

-„Da, Marmotă. Mergem acasă și vom reveni fix în acest oraș cât de curând posibil. Vom termina drumul data următoare.”

Cumva înțeleg tristețea lui Mamarmot. Și eu sunt curioasă ce va fi mai departe și mi-e greu să aștept. 

Și eu m-am obișnuit cu vacanța asta faină, în care stăm toată ziua împreună la joacă și povești în timp ce luăm drumurile la picior.

Și chiar a ajuns să-mi placă și trezitul devreme, sau zgomotul de pungi. Ba nu, de ăla nu îmi va fi dor. 

O înțeleg totuși pe Mamarmot, fiindcă acest vis al ei pare că s-a spulberat. Dar uite, Mamarmot cum se numește strada asta!

Nu știu eu prea multă spaniolă dar asta știu ce înseamnă.

O să mai stăm poate o zi pe aici, timp în care ai mei pun lucrurile în ordine pentru întoarcerea acasă. 

Mamarmot e tăcută în seara asta și scrie iarăși în carnetul ei. O rog să îmi arate și mie. 

Nu înțeleg chiar tot dar câteva rânduri spun așa:

„Pentru fiecare pelerin, acest drum înseamnă altceva. Camino nu înseamnă neapărat ce ai planificat tu, să primești Compostela sau să culegi scoici de pe plaja din Finisterrae. El poate fi uneori doar fericirea, băută dintr-o scoică albă primită într-un mic sat francez. Camino îți arată, dacă vrei să vezi. Te învață că e în regulă să te oprești, fiindcă el continuă cu tine, oriunde ești, în fiecare clipă a vieții tale. El îți intră în sânge și nu mai pleacă vreodată.”

Uite de-asta eu nu sunt tristă. Eu știu că voi continua drumul și voi ajunge la capătul pământului, pe câmpul stelelor. Picioarele mă vor duce în multe locuri, până își vor găsi iarăși drumul ghidat de scoica galbenă. Eu m-am născut pelerin.