Ziua 7: Învăț să merg din nou

Dragă călătorule,

Am făcut ochi la prima rază a soarelui și m-am ridicat să îmi strâng sacul de dormit. Nu am avut parte de zgomot fiind singuri în cameră, însă entuziasmul că astăzi ne punem la drum nu m-a lăsat să lenevesc. I-am trezit și pe ai mei care cică își puseseră ceasul să sune, dar eu am fost mai harnică decât ceasul.

Mâncăm ceva rapid și hai odată la drum că mă mănâncă tălpile.

Aerul răcoros de toamnă ne îmbie de cum ieșim și ne croim ușor drum afară din Estella, un oraș frumos dar un oraș în care am stat deja prea mult pe loc.

Pe străzi e pustiu, doar niște pisici se scaldă în lumina caldă a soarelui. Este obligatoriu să mă opresc să le mângâi.

Din Estella intrăm într-un orășel mai micuț, cu alte pisici, curți pline de flori și mozaic de pietre. Într-una din curți, o plantă imensă ce mă duce cu gândul la o caracatiță, păzește o casă.

Mamarmot spune că planta asta este aloe vera și că este o plantă cu multe beneficii pentru sănătatea noastră. Da, cu siguranță are puterea de a ține oamenii departe la cum arată.

Ne continuăm drumul printre vii de stânga și de dreapta și oriunde poți vedea cu ochii.

Ne întâlnim cu Jack din Australia, un bătrânel glumeț, care ne spune că urmează să găsim ceva fantastic în drumul nostru și ne roagă să facem o poză de grup ca să trimită familiei lui. Câteva momente mai târziu îi văd pe ai mei entuziasmați de o curte interioară unde se află o fântână. Ce bine, că-mi era sete!

Ah, dar fântâna asta nu are apă, ci viiiin…aaa, de asta spunea Jack. Desigur că eu nu mă ating de așa ceva, dar ai mei își scot scoicile ca să guste din el.

Hai măi părinți, cine bea vin la ora 9 dimineața? Poate doar un pirat. Ooook.

Hai că ăsta e un bun moment să o prindem și pe Mamarmot într-o fotografie. Mai rar așa ceva.

Acum să văd cum îi mai iau pe ai mei de aici. Glumesc și eu. Ne vedem de drumul nostru curând, bucuroși de ce am văzut și de ce ne așteaptă mai departe.

Întinderi mari și drumuri și dealuri, priveliști pe care nu le-am mai văzut dar de care totuși îmi era dor. Fulgeraș e în rucsac, și va fi primul fulger care a mers pe Camino. 

A trecut atâta timp, încât mă simt de parcă învăț să merg din nou. Poate îmi va lua câteva zile să îmi intru în ritm, că deși sunt tare fericită să fiu aici, la un moment dat picioarele vor ceva mai multă pauză. Dar pentru asta există spatele alor mei. Ne descurcăm noi.

Ai mei îmi fac o mare bucurie și oprim pe drum la un suc de portocale și plăcintă de cartofi. În sfârșiiit. Un an de așteptare, însă acum, plăcinta e a mea! Oare trebuie să învăț și cum să mănânc plăcinta asta? Neah, la asta mă pricep foarte bine deja!

Ajungem devreme în ultimul orășel de astăzi și ne cazăm. La acest albergue găsim ceva minunat, o fântâna cu apă rece pentru picioare, în care mă arunc numaidecât. Picioarele mele îmi mulțumesc!

Avem timp de jocuri și citit, de vizitat micul orășel Los Arcos, de mâncat ceva bun și admirat priveliști. Ce bine că am dat eu trezirea și ne-am pus la drum devreme!

Seara ne adunăm cu pelerinii la vorbă și domnul de aici de la albergue îmi oferă un cadou făcut de el. O sârmă împletită cu numele meu și un mic pelerin. Voi pune acest minunat cadou în rucsac, lângă Fulgeraș, să-i poarte de grijă.

E și timpul de somn acum, așa că mă cuibăresc iarăși în sacul meu pufos. Parcă încă nu-mi vine a crede că suntem iar aici, pe drum. Dar simt că suntem exact acolo unde trebuie să fim. Un loc de care aparținem. Dealuri galbene ne-au așteptat să le călcăm potecile, vântul a așteptat să ne bată prin păr, plăcinta de cartofi a așteptat să fie mâncată.

Hai Fulgeraș, la somn că mâine avem cale lungă..