Ziua 20: Pe urmele rucsacului verde

Dragă călătorule, 

Dimineața asta a fost una foarte grea. Poate din cauză că aseară am stat la povești până mai târziu sau poate fiindcă am căutat dragonul pe cer, dar m-am ridicat foarte greu din pat.

Ne luăm la revedere de la prieteni și pornim cu încetinitorul în lumina portocalie a dimineții. Sunt sigură că e frumos dar azi nu mă încântă nimic.

-„Hai marmotă, că azi ajungem în orașul în care a fost rucsacul nostru fără noi anul trecut.”

Rucsac? Ce rucsac? Stai că e prea devreme să procesez acum. 

Îl rog pe tata să mă ia în cârcă și mergem așa o vreme. 

Acum pot să gândesc mai bine. Rucsacul…ah,da. Îmi aduc aminte de anul trecut când rucsacul nostru a mers pe Camino fără noi. 

Îmi imaginez un rucsac mergând pe poteci, cu două piciorușe și două bețe și desigur, fără rucsac în spate căci desigur, el este un rucsac și are tot ce îi trebuie în el. Apoi cum se îmbarcă în primul avion și se duce acasă. Acasă..

-„Mamarmot, îmi e tare dor de casă!”

-„Și mie, marmotă!”

Odată cu răsăritul îmi mai revin și eu puțin. Mi-l scot pe Fulgeraș și pășim împreună pe poteca ce merge în valuri către linia orizontului. 

Vântul încă bate ca și ieri, dar norii sunt mai deși și mai gri. Nu-mi mai pot pune imaginația la lucru azi. 

Nici peisajul nu mă ajută așa de mult. Deși e frumos, zumzetul mașinilor ce se aude probabil de pe o șosea din apropiere mă cam scoate din stare. Cred că m-am obișnuit prea mult cu liniștea. 

Vorbesc cu Fulgeraș și el îmi spune că și lui îi este dor de casă. Da, știu, Fulgeraș, și mie îmi este. Dar ce să facem?

-„Mamarmot, cât mai avem până la Santiago de Compostela?”

-„Păi, Marmotă, odată ajunși în León, am cam ajuns la jumătatea drumului. Adică mai avem încă pe atât.”

-„Oh, eu credeam că suntem ceva mai aproape..”

Ai auzit, Fulgeraș? Mai avem mult până acasă…Prea mult. Îmi place așa de mult aici, dar parcă suntem de atâta timp pe drum încât nu mai știu nimic…nici cum arată casa mea, pisicile, cățelul. Parcă am uitat tot.

Privesc la poteca noastră și îmi imaginez rucsacul pelerin. Apoi îmi aduc aminte că rucsacul a venit aici cu o mașină. Desigur, căci el are picioare doar în mintea mea. 

Îmi pare rău pentru rucsac, căci el nu a avut ocazia să trăiască tot ce am trăit eu.

El nu s-a bucurat de o livadă de măslini și de galbenul infinit al câmpului. El nu a apucat să vadă nici meseta, nici să fie ciupit de purici în miez de noapte. Nu a zburat nici cu dragoni, zmei sau cocori de hârtie. El a văzut puține răsărituri pe Camino, cred ca doar unul. El nu a fost norocos ca mine. Dar acum, el e acasă, unde aș vrea să fiu și eu. 

Curând ajungem în locuri cu clădiri mari și fel de fel de construcții. 

Eu am tot mers înainte cu Fulgeraș și i-am lăsat pe ai mei să-și ia momentele lor de liniște. Probabil ai mei se miră că nu-s prea vorbăreață azi. O văd pe Mamarmot cu ceva lacrimi în ochi. Oare de ce? Poate că și ea se simte ca și mine. 

Îi aștept pe drumul ce se abate de la asfalt și pornește de-a dreptul către oraș.

Pe măsură ce ne apropiem devine din ce în ce mai aglomerat. Nu prea îmi mai place mie aglomerația. 

Intrăm în oraș pe o stradă ce pare intrarea într-o cetate.

Străzi mari pline de magazine, mașini și piețe pietruite sunt imagini cu care nu mai eram obișnuită. 

Ne găsim drumul către albergue, un albergeue mare și foarte aglomerat. După ce ne lăsăm bagajele, ieșim să mâncăm și să mai vizităm orașul.

Îmi place mânăstirea asta imensă și îmi aduce aminte de un alt oraș prin care am fost acum vreo saptămână, nu mai știu exact cum se numește.

Mă simt ceva mai bine după ce mănânc și stăm o vreme într-un loc de joacă imens. Hai că sunt bune și orașele astea mari.

Înapoi la albergue, ne regăsim cu Berndt cu care stăm o vreme de vorbă. Ceilalți prieteni ai lui au mers mai departe și doar el a rămas aici, căci are dureri mari de picioare. 

-„Marmotă, am vorbit cu Berndt să îi dai scrisoarea pentru moșul astăzi, căci nu știm dacă ne vom mai vedea de mâine.”

Oare de ce? Mai avem cale lungă, sigur ne mai întâlnim.Cine știe ce știe Mamarmot. Voi pregăti scrisoarea. M-am decis repede ce aș vrea de la moșul și scriu cât pot eu de clar. Apoi i-o dau lui Berndt. 

-„Scrisoarea asta se va duce în cutiuța poștală către Polul Nord, imediat ce ajung înapoi acasă.”

-„Mulțumesc Berndt!”

Tata îi dă niște medicamente lui Berndt pentru picioare iar ai mei par că își iau la revedere de la el. Nu prea înțeleg, oare se întoarce acasă? Sper că nu se întoarce special pentru scrisoarea mea căci ea mai poate aștepta.

Mamarmot e cam tăcută și cam tristă și îmi spune că e vremea să ne culcăm. 

Îl iau pe Fulgeraș în brațe și mă gândesc la drumul ăsta de azi, pe urmele rucsacului verde. Oare el pe unde a stat cât a fost aici? Oare Berndt se va întoarce acasă de a zis Mamarmot că nu ne vom mai vedea de mâine? E oarecum norocos, sigur și lui îi lipsește casa. Sper că am pus tot ce era de pus în scrisoare și că moșul va înțelege ce am scris. Noapte bună, mami, noapte bună, tati,  noapte bună, Fulgeraș.