Ziua 4: În drum spre orașul taurilor

Dragă călătorule,

M-am trezit cu muzica spaniolă în urechi și multă gălagie în jur. 

Îmi trag sacul de dormit de pe ochi și observ că nu sunt în pat ci în mijlocul unei…arene?! Sacul meu roșu de dormit pare mai ușor și e acum în mâinile mele. Nu înțeleg ce zice lumea dar cred că arată înspre ceva. Fac ochii mai mari și văd un taur…care e de vreo zece ori mai mare decât mine și începe să alerge în direcția mea, nu cu cea mai prietenoasă privire. În timp ce aleargă îi apar flori pe la picioare iar florile astea foșnesc de parcă ar fi de plastic. E din ce în ce mai aproape acum și plasticul se aude mai tare și…ia stai așa.

Deschid ochii și văd că drumețul de lângă noi se chinuie să își îndese o pungă cu haine în rucsac..mama ei de punga…dar ce vis.

Probabil din cauza lui Mamarmot care mi-a povestit ieri despre următorul oraș în care vom merge, și anume Pamplona, acolo unde taurii încă mai aleargă pe străzi, sau cel puțin așa cred. Poate aș fi știut dacă nu mă trezea zgomotul pungilor…

Ne punem la drum ușor, privind la ceața ce se ridică de pe pajiști.

Este încă dimineață iar picioarele ne plimbă ușor dintr-un orașel într-altul. Cel puțin pe mine, căci pe tata nu îl văd prea bine, pare că picioarele îl dor cam tare. 

Nu a dormit prea bine și îl cred…nici eu nu aș fi dormit bine sub un pat cu țepi… El și Mamarmot mai fac schimb de rucsaci și mă mai iau și pe mine pe sus din când în când. 

O vreme mergem pe lângă un râu. Cu ochii după flori, privirea îmi sare la ceva ciudat, ca un vierme imens. Mamarmot îmi spune că acela este un limax, un melc fără casă. Nu am mai văzut niciodată asemenea creatură. Ce interesant..

De lângă râu, trecem pe șosele, apoi pe lângă păduri, însă astăzi potecile mai mult ne coboară decât ne urcă.

În drumul nostru, drumeții ne salută cu „Buen Camino!”. Mi-a luat și mie câteva zile să înțeleg că aici toți cei care au o scoică cu ei, se salută între ei chiar și fără să se cunoască. Așa că îi salut și eu. 

Dăm de un pod de piatră imens, dar foarte frumos. Oare cât le-a luat oamenilor să construiască așa ceva?

Podul de piatră s-a dărâmat, a venit apa și l-a luaaaat…hei, acela nu e John? Alerg către John și îl salut, asta știu și eu să spun în engleză. Și mai știu să îi răspund cu da și nu la orice tot spune el acolo. Dar mă bucur tare să îl revăd!

Îmi spune că mai avem un oraș până la Pamplona. Daaa..încă puțin până în orașul taurilor.

În acest ultim orășel, tata intră într-un magazin și iese cu ceva în mână. Nu îi dau atenție până ce culoarea îmi atrage privirea. Sunt chiar baloane, pentru rucsacul meu!

Mă simt ca nouă și pot zbura din nou. Hai la Pamplona!

Ajunși în orașul taurilor, ne croim drumul către albergue unde dăm de o doamnă foarte drăguță care nu doar că îmi oferă două ștampile pe pașaport, ci și niște delicioși biscuiți cu ciocolată. Mulțumeeesc!

Tata se odihnește o vreme și pare cam îngrijorat de durerea pe care o simte în picioare.

Pe seară ieșim la explorat după străzi pline de tauri, însă singurii pe care îi găsesc sunt niște mascote ce păzesc ușile unor restaurante. Mă mulțumesc și cu atât. 

Vedem arena de afară și ne plimbăm prin cetate și pe străzi, fără un scop anume, doar să admirăm tot ce se află în jurul nostru și să mâncăm ceva, căci sunt lihnită. 

Ne întoarcem devreme și curând ne pregătim de somn. 

O las pe Mamarmot să își scrie gândurile într-un carnețel..mai face uneori asta. Doar că astăzi e puțin mai tristă față de cum e de obicei..poate e doar îngrijorată pentru tata.

Mă întind și eu în sacul meu și închid ochii. Sper să îmi continui visul de unde a rămas căci tare curioasă sunt de ce se va întâmpla.