Ziua 10: Călătoria e mai importantă decât destinația

Dragă călătorule,

M-am trezit puțin cam morocănoasă dar văzându-i fața lui Mamarmot, îmi trece repede.

– „Ce ai pățit, Mamarmot?”

– „Păi, Marmotă, nu pot spune că am dormit prea bine…”

Ce o mai fi fost și de data asta…

– „Toată noaptea m-au bâzâit țânțarii. Cineva a lăsat  ușa deschisă și cred că la un moment dat, toți țânțarii din pădure erau aici cu noi, în cameră. Și când în sfârșit s-au liniștit țânțarii, a început concertul sforăiturilor. Zici că dădeau probe pentru cel mai bun la sforăit! Cred că am reușit să dorm vreo două ore maxim, spre dimineață…”

Mi-e clar, cineva va fi indispus toată ziua.

Cafeaua lăsată de Pedro în bucătărie o mai îmbunează puțin, iar după micul dejun pornim la drum. 

Afară încă nu s-a crăpat de ziuă și lăsăm rapid în urmă micul albergue ce se ascunde după deal. 

Drumul continuă pe lângă pădure, apoi intră în următorul orășel. Mamarmot e cam tăcută și încerc să o mai înveselesc cu câte o glumă dar văd că n-am cu cine.

– „Hai marmotă, lasă-mă în liniște, te rog. Mi-e somn, mă doare capul, colac peste pupăză, mă doare și spatele. Cred că-i de la salteaua aia…”

Aș vrea să-i spun să nu se mai concentreze doar pe ce e rău, ca ea așa îmi zice mereu, dar un semn de pe drum îmi ia vorba din gură. 

– „Stop complaining! Vezi Mamarmot? Ascultă de drum că știe ce-ți spune. Semnele sunt peste tot!”

În momentul ăsta urmează un moment de tăcere. Să-mi fi forțat norocul și să fie asta doar liniștea dinaintea furtunii? Mă aștept din clipă în clipă ca dragonul să scoată flăcări pe nas, dar pe Mamarmot o umflă râsul.

– „Mare filosoafă ești tu, marmotă! Dar ce să zic, ai perfectă dreptate. O să încerc să mă concentrez pe ce e frumos.”

Și frumos primim. Drumul ne duce prin vii verzi, precum niște labirinturi din care mai ieșim la câte o răscruce. Flori sălbatice și ferigi ne apar din când în când în cale, până la intrarea în al nu știu câtelea oraș pe ziua de azi.

Ți-am mai zis oare cât de mult îmi place cum oamenii din zona asta își decorează orașele? Dacă zilele trecute am văzut colace colorate, astăzi trecem printr-un oraș plin de panglici de toate culorile. 

O pauză aici de ceva dulce și o cafea pentru Mamarmot și pare că deja a cam uitat de țânțarii de aseară și poate și de durerea de spate.

Un pelerin din lemn ne dă direcția și pornim agale înspre destinația noastră, înainte ca soarele amiezii să înceapă să ardă. 

Ultima bucată de drum ne plimbă prin pădure ca apoi să ne scoată în micul orășel O Pino. Nu trebuie să căutăm prea mult ca să găsim locul în care vom dormi în seara asta fiindcă o coadă de rucsaci ce așteaptă cuminți în fața unei uși închise îți spune direct acest lucru. Și desigur, tot prin zonă sunt și purtătorii acestora. Ne punem și noi rucsacul la rând și apoi ne odihnim în curtea umbrită. Mamarmot se așează lângă un pelerin de piatră ce își verifică tălpile după o zi lungă de mers. Chiar seamănă, nu glumă.

După ce ne luăm paturile în primire e timpul să căutăm ceva de mâncat.

– „Și totuși, când am putea mânca un ramen?”

– „Ți-am zis, marmotă, la Santiago sigur vei găsi ramen, până acolo nu avem șanse. Mai avem două zile până acolo… Defapt, sunt doar vreo 35 de kilometri dar cred că e cam mult pentru tine să îi facem într-o zi.”

Mi-e așa de poftă de un ramen dar îmi aduc aminte de semnul de dimineață și aleg să nu încep să mă plâng. Și totuși… dacă aș putea ajunge într-o zi acolo? Nu e o distanță pe care să nu o mai fi făcut…

– „Mamarmot, dacă mergem chiar mâine la Santiago?”

– „Din partea noastră, putem merge, ar fi chiar mai bine. Dar depinde de tine, marmotă. Putem merge până la ultimul oraș în care are sens să rămânem… vreo 20 de kilometri. Și vedem apoi cum ne simțim, bine?”

– „Bine!”

Intrăm într-un local ce pare pustiu dar la interior roiește de oameni, marea majoritate fiind colegii noștri de cameră.

Uit de bolul de ramen când în fața mea apare o tavă plină cu bunătăți.Cu greu reușesc să termin ce e în farfurie dar noroc că am un stomac separat pentru desert, doar că acum mă mișc precum un bursuc. Greeeeu.

Plimbarea scurtă de după masă așează lucrurile în ordine, atât în stomac, cât și în cap. Îmi dau seama că suntem aproape de finalul drumului și parcă nu știu cum a trecut timpul. Pe de-o parte aș vrea să ne bucurăm de încă o zi în plus pe drumul ăsta. Pe de alta, mi-ar plăcea să îi surprind pe ai mei și să le arăt că pot merge mai mult într-o zi, că sunt puternică și nu mai sunt copilul cel mic ce trebuia cărat cândva în cârcă. Desigur că și acum îmi obosesc picioarele, dar pe măsură ce am crescut, lumea a devenit puțin mai mică. Sau poate doar am ajuns să mă bucur de drum la fel de mult ca de destinație. M-am decis, îmi voi surprinde părinții mâine! Și nici măcar nu mai este vorbba despre ramen! Bine, poate doar puțin. Dar nici că le spun nimic!

– „Marmotă, ești cam tăcută. Tot cu gândul la bolul de ramen?”

– „Ah, da, da, sigur. Mă gândeam la cel mai lung tăiețel posibil.”

Un tăiețel ce are vreo 35 de km așa, de care o să mă bucur pas cu pas. Pentru că nu-i așa? Călătoria e mai importantă decât destinația.