Ziua 11: Nimic la orizont

Dragă călătorule, 

Am dormit neîntorși pe podeaua din mânăstire, iar după un mic dejun copios, e timpul să ne croim drum afară din Grañón. Nu ne trebuie prea mult timp să parcurgem cele câteva străduțe și să ne regăsim iarași pe poteca noastră luminată de primele raze ale soarelui.

Nu știm prea multe despre astăzi, unde vom înnopta sau ce vom găsi pe drum, ne lăsăm doar conduși de potecă și nu avem nevoie de mai mult.

Mergem în liniște, lăsând doar sunetul pașilor să ne anunțe prezența în întinderea asta imensă.

Am rămas cu gândul la seara trecută, la atmosfera de la cină, la gândurile pe care oamenii le-au împărtășit, și mă gândesc doar că am contribuit și noi la cina delicioasă ce va fi pregătită de pelerinii ce vor înnopta acolo în seara aceasta. Oare va fi și Berndt acolo, bătrânelul din Norvegia cu care m-am conversat acum ceva zile? Nici nu mai știu de când nu l-am mai văzut..

Noi însă, mergem mai departe. Drumul e drept, întins și pustiu. Din când în când mai aud câte un „Buen Camino” însă astăzi nu recunosc nici o față pe drum.

-„Mamarmot, unde mergem astăzi?”

-„Marmotă, nu știu. Haide să mergem cât ne face plăcere și să ne oprim într-un loc frumos, bine?”

Bine. Dar unde? Drumul pare că nu se mai termină deși mergem deja de vreo oră. Am tot așteptat, dar nu apare nimic la orizont. Doar albastrul cerului se îmbină frumos cu galbenul câmpului.

Și uneori, mai apare câte o pată de culoare în mijlocul unui câmp, un tractor care muncește din greu.

Unul, doi, zece pași, treizeci, șaptezeci, mai am puțin până la o mie, două mii și tot nimic la orizont.

-„Mamarmot, ne duci în deșert?”

Mamarmot nu-mi răspunde, mi-e teamă de ce planuri are pentru noi azi. Sau poate e doar mai îngândurată. Toți trei am rămas puțin cu gândul la seara trecută. 

Îmi scutur gândurile cu o poveste cu Hansel și Gretel și asta funcționează parcă mai bine, că de îndată ce se termină, ne apare în față un imens balot de turtă dulce. Pardon, aia era casa din poveste, un balot de fân. Pătrat, galben, pufos, numai bun de sărit în el. Dar istoria se repetă și tata nu mă lasă să mă apropii. El desigur, se duce. Mă enervează la culme!

Ușor, ușor, drumul își mai schimbă forma și ne trece printr-un orășel, plin de desene pe clădiri și străduțe pietruite. Numai bun pentru o pauză de ronțăit.

Un cățel stă de vorbă cu mine de pe o bancă, dar în afară de el, orașul e destul de pustiu. Cred că iarăși am prins ora siestei, adică ora la care lumea se odihnește după masă. Cred că ar trebui să împrumutăm și noi acest obicei.

Acum însă, mai avem de mers.

Un pas, doi, zece și iar, nimic la orizont. Orașele astea parcă sunt pe o scenă și dispar de îndată ce pășești afară din ele. Am început însă să mă obișnuiesc cu drumul, să nu mă mai simt atât de mică în întinderea asta, să îmi placă uneori și liniștea, mai mult de 5 minute.

Ajungem într-un orășel mic, ce stă la poalele unui deal sculptat frumos. În deal se află și o biserică, cu clopote așa cum am văzut într-un desen animat. Acum îmi dau seama, că am început să tot văd astfel de clopote de câteva zile încoace.

Trecem pe lângă un locușor pe care scrie Hospital de peregrinos. Aflu mai târziu că nu, nu înseamnă spital, ci pur și simplu așa se mai numesc alberguele.

Mamarmot zice să stâm aici astăzi.

Hopa, ce o fi cu Mamarmot, că ea nu se simte bine dacă nu facem trei milioane nouă sute de mii de zeci de pași pe zi.

Dar adevărul e că și pe mine mă cam trage locul ăsta să rămân. 

Intrăm și suntem întâmpinați de un băiat desculț. Ne pune ștampila și ne spune că are camera perfectă pentru noi. Aici se doarme la comun de obicei, tot pe saltea, însă el vrea să ne ofere camera lui, în care să stăm doar noi. Oare cum o să mai dorm acum fără sforăituri? Deja fac parte din povestea de noapte bună. 

Ne aduce trei saltele în cămăruța lui, iar noi ne despachetîm lucrurile, apoi dăm o tură prin împrejurimi. Locul ăsta chiar are ceva aparte.

Seara se pregătește iarăși cina împreună cu ceilalți. Fiindcă eu nu pot găti și nu am voie cu cuțite, mi se dă sarcina de a aranja masa. Pun paharele, farfuriile, tacâmurile, iar la final, primesc niște flori roșii pe care trebuie să le aranjez într-un anumit fel.

Când masa este gata, luâm loc cu toții și ne bucurâm de mâncarea delicioasă. La final strângem masa și spălăm vasele.

La fel ca aseară, urmează să ne strângem cu toții în camera de rugăciune. O cămăruță mică, a luat locul mânăstirii imense, unde toți luăm loc pe jos. Suntem rugați să scriem pe o hârtie, dacă vrem, un gând, alături de numele nostru. Apoi, băiatul desculț de mai devreme, aduce o cutie cu multe hârtii, din care scoate câte una și o citește cu voce tare.

-„Vom transmite câte un gând bun celor ce au fost ieri aici, și au plecat mai departe. Jake, din SUA. Allison, din Australia. Berndt, din Norvegia.”

Beerndt! Deci acolo erai! Ești la o zi distanță de noi. Lasă că te voi prinde eu din urmă. Mâine!

Ceremonia continuă însă eu pierd firul conversației. Mi-e și somn așa că mă duc cu Mamarmot în cămăruța în care dormim. Mă gândesc la Berndt, oare pe unde o fi și la ce bine e să-și faci prieteni care știu cum stă treaba cu luminile nordului. 

Cer colorat, albastru și verde și de turtă dulce, din care plouă cu petale de flori roșii. Crăițe, sau ce erau alea? Mușcate. Sincer, nu le cunosc atît de bine. Înapoi la luminile nordului. Verde, albastru, galben. Albastru și galben și nimic în continuare la orizont.