Ziua 9: Cocori de hârtie

Dragă călătorule, 

O lumină puternică îmi intră prin pleoape și mă trezesc. Am dormit prea mult? Zisesem că plecăm iar înainte de răsărit. Măi, Mamarmot, ce ai făcut?

Mă ridic și observ că pe geam e încă beznă. Ah, deci asta era lumina! Oamenii aștia sunt ciudați rău. Mereu aprind luminile în ochii oamenilor, ca să fie siguri că se trezesc devreme.

Bagajele sunt deja pregătite așa că mergem la bucătărie să mâncăm. Aici se află un caiet imens în care lumea poate să lase un mesaj. Am mai găsit și în alte locuri și am scris mereu câte un gând. Nu știu eu să scriu prea frumos însă știu să desenez.

Pornim la drum în răcoarea dimineții, însă deși e cam aceeași oră ca ieri, drumul este diferit. Străzile orașului sunt luminate și nu avem nevoie de lanternă. Durează o vreme să ieșim dintre clădiri, dar de îndată ce părăsim orașul, soarele începe să apară la orizont.

Orașul se continuă cu un fel de parc, cu lacuri și poduri de lemn, păsări și ..ce tocmai a trecut prin fața noastră? Dar până să termin acest gând, mai văd una. Sunt veverițeee! Ce rapide sunt! Și ce pufoaseee!

Vreau să prind una, măcar pe coadă să o mângâi!

Dar nu are sens să spun că ele sunt prea rapide pentru mine. Nu înțeleg cum poți avea atâta energie la ora asta.

Dar măcar le pot număra. Una, două, o coadă, patru, altă coadă…cred că am văzut cel puțin 10 și vreo 7 cozi.

Ajungem într-o zonă cu mai multă apă în jur, cu rațe și gâște. Parcul ăsta, sau ce este, e tare frumos. 

Găsim păduri și la un moment dat, chiar și o cascadă. 

Un pas înaintea celuilalt și părăsim parcul. Mai trece o vreme până să părăsim suburbiile orașului și să lăsăm în urmă asfaltul.

Potecile ne plimbă din nou prin vii, așa cum ne tot plimbă de când am plecat, iar locurile încep să devină din ce în ce mai pustii și mai sălbatice. În zare vedem culmi de munți înalți, cu ceața roind în jurul lor. Oare acolo cât de răcoare este că aici a început să fie cam cald.

Găsim un orășel cu străduțe pavate și înguste și ne oprim în primul părculeț să mă joc puțin. 

Apoi ne continuăm drumul afară din orășel, nu înainte de a bea un suc de portocale și a mânca niște plăcintă. 

Drumul ne tot urcă și ai mei zic că pe hartă apar niște vârfuri. Ei hai, că deja sunt obișnuită cu vârfurile de munte unde urcările sunt interminabile, nu mă vor speria niște vârfuri de deal. 

Dar deși nu sunt înalte, îmi muncesc puțin picioarele așa că mă mai sui și în cârca lui tata. 

În drum spre al doilea vârf, găsim niște căsuțe din piatră. Mă duc să explorez și să văd dacă pot intra. Oare ce sunt? Pare că sunt făurite de gnomi..oare este ca un portal ce duce în alt univers? Încerc să intru însă nu reușesc. 

Lăsăm portalul în urmă. Ar fi fost tare fain dacă puteam să îl folosim. Cine știe în ce univers ajungeam sau poate..la destinația de astăzi. Bine, am obosit nițel dar parcă nu aș merge pe scurtături. Cine știe ce lucruri interesante aș pierde de pe drum.

Drumul continuă să ne arate același peisaj. E frumos, dar m-am cam plictisit. Sau am obosit. Sau cine mai știe.

Ai mei zic că mai avem de mers și mă întreabă daca vreau să ascult o poveste. Îmi pun la căști Harap-Alb și simt cum personajele încep să apară în drumul nostru și să facă parte din peisaj. Zmei și prințese împart cu mine acest drum. Uneori mă mai ia tata în cârcă și mă simt călare pe un cal, parte din poveste. Când se termină povestea, ai mei spun că mai avem foarte puțin de mers. Serios? Parcă a trecut timpul super repede. Oare chiar am intrat prin portal?

Ajungem și la destinația de astăzi, un orășel mic, traversat de un râu, cu căsuțe colorate. Primim paturi în mijlocul camerei, o cameră imensă. și ieșim să ne căutăm ceva de mâncare. 

Ne întoarcem la bucătăria din albergue și ne pregătim cina. De partea cealaltă a mesei, un bătrânel japonez îmi zâmbește. Nu mănâncă, însă are hârtie colorată pe care o tot împachetează și scrie ceva într-un carnețel. Suntem amândoi la fel, nu știm engleza mai deloc, însă din semne înțeleg că îmi urează poftă bună. Îl urmăresc în timp ce mănânc, cum îndoaie atent hârtiile. Cred că face origami. Și eu mai fac asta la grădiniță.

Când să ne ridicăm de la masă, îmi întinde palma în care se află două hârtiuțe, ce au prins forma unor lebede.

-„Tsuru, mom and child!For you!”

Oare ce a spus? Înțeleg doar că sunt pentru mine. Oare cum se spune mulțumesc în japoneză?

Îi spun în engleză și el îmi zâmbește și se ridică de la masă. Plecăm și noi la paturile noastre. 

Ai mei îmi spun că aceia sunt doi cocori de hârtie. Mama și puiul!

Oau, ce cadou frumos. O să îi pun cu grijă lângă Fulgeraș și micul pelerin din sârmă. 

Vine vremea de somn și mă bag în sacul meu de dormit. Mintea îmi fuge la zmei pe dealuri și prin vii, iar cocori de hârtie trec în stoluri pe cer. Mă iau și pe mine pe sus și mă duc în lumea viselor.