Ziua 19: Dragonul din nori

Dragă călătorule, 

Deschid ochii și recunosc prinzătorul de vise de pe tavanul camerei mele. El mă ajută să visez frumos, prinzând orice vis urât în pânza lui. 

Din altă cameră se aud pisici mieunând. Nu știu dacă ți-am povestit dar chiar în dimineața în care noi am plecat pe Camino, pisica mea, Teodora, a făcut trei pisoi. Abia așteptam să îi cunosc. Mă dau jos din pat și dau buzna afară din camera. Dar aici..e o cameră pe care nu o recunosc..este chiar..

Oh, hai măi, visule, m-am prins, nu eram acasă. Dar măcar mai puteai aștepta și tu puțin să-mi cunosc și eu pisicuțele. Acum va trebui să aștept o grămadă de timp.

Lumina palidă a zorilor îmi mângâie fața, dar eu tot aș mai dormi puțin, poate pot lua visul de unde am rămas. 

-„Hai marmotâ, e timpul să te trezești și tu. Curând ne punem la drum.”

Offff, fie.

Ne punem la drum la prima rază a soarelui și ne mișcăm ușor alături de ceața ce se ridică de pe câmp.

Pare că va fi o zi bună, cel puțin, nu una ploioasă ca ieri.

Norii gri de ieri s-au transformat în niște nori mai albi și mai puțin amenințători.

În timp ce merg, privesc la spectacolul norilor ce se plimba și se transformă în bătaia vântului.

Pe alocuri sunt și puțin albăstrui sau gri, iar vântul îi poartă din direcția soarelui, prin fața potecii noastre și apoi mai departe.

Unul arată precum un elefant, apoi se transformă într-un iepure ce traversează orizontul prin fața noastră. Un urs, un cal și un cățel ne trec calea mai apoi. Ooo, o broască țestoasăăă..cu cap de..pisică?

Mamarmot îmi arată ceva mai departe, chiar la linia orizontului.

E cel mai fioros animal de pe ziua de azi. Este chiar un dragon. Mă rog, un spate de dragon, ceea ce mă face doar să mă gândesc la cât de imens este acest dragon.

Iar vântul nu îl mișcă din loc oricât de tare încearcă.

Pe măsură ce ne îndreptăm înspre el, doar solzii de pe spate i se mai domolesc, până devine una cu ceilalțti nori din jurul său. 

Așa deci, vrei să jucăm v-ați ascunselea, nu? Accept provocarea. 

Ajungem într-un orășel unde ne oprim să mâncăm și ne facem timp și pentru puțină joacă.

Apoi la drum din nou cu ochii după dragonul din nori. Hai, dă-mi măcar un indiciu că nu te mai văd deloc!

Peisajul parcă e dintr-o poveste iar cerul ăsta chiar îți pune imaginația la încercare.

Doar că vântul nu mă lasă să ma bucur pe deplin de peisaj. Deși e tare frumos afară, stau înfofolită ca o ceapă iar asta mă cam enervează. 

Norii se adună în mai multe straturi și pare că dragonul a câștigat acest joc. Îmi voi lua revanșa, dragonule!

Se pare că vom rămâne într-un oraș despre care aflu mai târziu că se numește ceva de genul mâna de pe șaua măgarilor. Cam ciudat nume pentru un oraș.

Mamarmot îmi mai spune că aici se întâlnesc două mari drumuri, drumul nostru și drumul roman.

Drumul nostru intră în oraș printr-o cetate, din care se pare că a rămas doar o poartă.

Ne găsim drumul prin orășelul cu străzi de piatră, decorat cu steagul Spaniei. 

Ne luăm în primire patul și ne pregătim să ieșim puțin. Afară, în curte stă Berndt și prietenul lui din Norvegia. În sfârșit, ne-am găsit!

-„Înainte de orice, să știi că ieri am trișat pe final de zi. Am avut nevoie să caut un albergue undeva pe drum și nu am avut de ales”, zise Berndt.

-„Eee ok, intenția contează. Și eu aproape am trișat. Deci, suntem chit?”

-„Clar. Un vino tinto diseară în cinstea zilei de ieri.”

Stabilim să luăm cina împreună și ne vedem de drum.

Pe seară ne strângem la povești împreună cu Berndt și prietenii lui. Atmosfera mă face să mă simt ca acasă, atunci când prietenii noștri se adună pe la noi, o atmosferă caldă, plăcută și amuzantă, cu mâncare bună. Adică paste, fiindcă sunt preferatele mele iar serile astea eu numai asta am mâncat.

Berndt mă întreabă dacă am pregătit scrisoarea pentru moșul. 

Păi..încă mai am de lucru la ea, plus că încă nu știu exact ce-mi doresc. Dar mă ocup zilele astea.

Curând e timpul să încheiem seara și să mergem către albergue. A fost o zi lungă și frumoasă, cu mult vânt și animale fantastice. Cu prieteni pe care îi simt ca pe familia mea. Cu drumul ăsta ce pare casa mea. Dar tot mi-e dor de casă. Și de pisici.

Mă bag în sacul de dormit și mă gândesc la dragon. Ce norocos este să aibă casa tocmai în nori. Oare și el doarme acum sau a avut curaj să iasă din vizuină la lumina lunii? Îl voi căuta mâine iar pe cer…până atunci..noapte bună!