Ziua 5: Pe linia graniței

Dragă călătorule,

O nouă zi, un nou zgomot care mă trezește din somnul cel mai dulce. Cineva s-a gândit să dea cu aspiratorul fix la ora asta. Minunat! 

Sunt singură în cămăruța asta, cu alte doamne vizibil enervate de acest zgomot, Mamarmot, ia-o de unde nu-i. Tata, habar am, el oricum a dormit separat, în camera de băieți. Mă îmbrac și ies în holul hostelului, iar de pe geam o văd pe Mamarmot pe plajă și cu aparatul în mână. Cum altfel?

Curând ne regrupăm și ne punem la drum, cu gândul că ne oprim să luăm micul dejun în primul loc ce pare interesant. Nu trebuie să mergem prea mult pentru asta. Așa cum ne-a obișnuit Portugalia, la fiecare pas găsești cel puțin un loc plin de toate bunătățile lumii. 

Îmi aduc aminte că ai mei spuneau că azi trecem în Spania, cu feribotul, iar eu am rămas cu o vedere pe care vreau să i-o trimit învățătoarei mele. Trebuie să găsesc rapid o poștă.

Între timp, mă trezesc în față cu un sendviș și un pastel de nata imens! O să-mi fie dor de Portugalia…

-„Chiar trebuie să trecem astăzi în Spania? Cum rămâne cu toate bunătățile astea?”

-„Marmotă, ne-am gândit să nu trecem de astăzi. Nu ne place neapărat ideea să trecem granița cu feribotul și… parcă și noi am mai sta puțin în Portugalia. Mai este un drum…”

Dar cine o mai ascultă pe Mamarmot? Sunt tare entuziasmată și mă înfig în toate aceste bunătăți de pe masă. Vederea tot o voi trimite de aici, dacă tot am scris-o și am pregătit-o.

Acum haide și la drum! Ne întoarcem de pe străduțele astea frumoase înapoi către plajă și continuăm drept înainte. În stânga noastră avem mereu companie pescăruși gălăgioși și oceanul ce pare puțin agitat astăzi.

Uite și un leagăn cu vedere la ocean!  Cam greu să te saturi de locul ăsta.

Un drum drept ne duce printre dunele de nisip și vegetație iar scoica ne confirmă mai mereu că suntem pe drumul ce bun. 

-„Uite marmotă, vezi acel munte mic din zare? Acolo este Spania. Dacă traversăm, feribotul ne lasă la poalele lui.”

Și bănuiesc că apoi ar fi trebuit să îl și urcăm. Hai, lăsați așa. Mai bine e pe unde mergem noi.

Nu știu exact cât trebuie să mergem azi și unde trebuie să ajungem însă cumva, mă simt foarte bine. Stau cu tata la povești pe drumul ăsta lin în timp ce Mamarmot se bagă prin toți boscheții să pozeze flori și pietre. Mai apare, mai dispare, la fel ca valurile oceanului.

Oamenii stau fără griji la plajă deși vântul bate puternic.

Iar eu? Un călător care habar are unde merge și ce zi este. Direcția înainte și este de ajuns. 

La un moment dat plaja se continuă într-o pădure de pini înalți și pare că intrăm în altă lume fiindcă nu trece mult timp și lăsăm sunetul valurilor în urmă.

Când ieșim din pădure, ajungem direct pe un lung ponton de lemn. De pe partea cealaltă a râului, Spania ne salută. 

Nu azi, Spania! Știu, ți-a fost dor de noi. Și mie de tine și mai ales de plăcinta ta de cartofi. Dar va trebui să ne mai aștepți câteva zile.

Apa e presărată cu bărcuțe, mici, mari, colorate iar câțiva oameni ne fac semn și ne invită să ne treacă dincolo de graniță. Par puțin surprinși de refuz, probabil pentru că majoritatea celor care ajung aici se urcă în prima barcă către Spania.

Ne continuăm drumul și Mamarmot îmi spune că acesta este râul Minho, râu ce desparte Spania de Portugalia și de-a lungul căruia vom merge mult și bine, cel puțin două zile.

Pontonul ne scoate la binecunoscutele străduțe pietruite și un orășel cu biserici și case de piatră. Oprim aici pentru o gustare bună și ai mei se decid încotro, sau cel puțin așa pare. Ne continuăm drumul prin acest orășel ce ne scoate apoi la șosea. Niciodată nu mi-au plăcut drumurile de genul ăsta, chiar dacă nu este foarte aglomerat. Nu am nimic interesant de văzut și mă cam enervează orice. Încep să simt căldura prânzului și următoarea întrebare ar fi „cât mai avem?” dar Mamarmot e și ea vizibil enervată de faptul că sună la albergue și primește numai refuzuri.

-„Nu găsesc deloc cazare. Unde trebuia să ajungem astăzi este totul ocupat, cu câțiva kilometri înainte este un refugiu dar nu le merge instalația de apă iar să mergem mai departe… ar însemna să adunăm peste 35 de kilometri astăzi. Singura soluție este să ne oprim în următorul oraș și să sperăm că găsim cazare.”

Ups, asta nu sună bine. Îmi aduc aminte de acum câteva zile când mersesem deja până la capătul pământului și nu am găsit cazare și mă dureau toate… nu vreau să repet experiența. 

-„Hai, marmotă, fără drame! E încă devreme și găsim o soluție. În cel mai rău caz, ne întoarcem înapoi aici și sigur găsim ceva. Dar acum, dă-i înainte!”

Nu trece mult timp și ajungem în următorul oraș și urmăm scoica pe o stradă ce urcă fix până la albergue. Singurul albergue de aici. Nu sună încurajator.

Ușa este închisă așa că Mamarmot se apucă să sune din nou. După lungi conversații și câteva cuvinte aruncate în spaniolă, închide telefonul oftând. 

-„A zis că cel mai probabil are locuri pentru noi dar ne confirmă când se deschide, la ora 14. Avem de așteptat puțin. Dacă nu vor fi locuri… va fi cam aiurea. Dar mă bazez că pelerinii ajung oricum mai târziu pe aici.”

O plimbare prin zonă și descoperim o promenadă frumoasă pe malul râului unde ai mei se decid că vor merge la alergat mai pe seară. E tare frumos! Mai intră și o limonadă rece la o terasă de vis a vis și iată că s-a făcut și vremea sa mergem la albergue. 

Acolo ne întâmpină o doamnă zâmbăreață care ne spune liniștită că alberguele este gol, nu se pot face rezervări iar noi, desigur, suntem primii veniți primii serviți. Ne-am agitat degeaba. 

Ne cazăm și ieșim să căutăm ceva de mâncare dar norocul nu e de partea noastră. Fiind sărbătoare, toate magazinele sunt închise, mai puțin restaurantele care se deschid abia la ora 19. Stomacule, ai de așteptat. Noroc cu un om care vinde fructe și legume la margine de drum și cu mine că mai păstrasem câteva chestii prin rucsac, căci reușim să potolim foamea o vreme.

Înapoi la cazare, avem câteva ore bune să ne relaxăm și mă bucur de asta la maxim, fiindcă așa ocazii, mai rar. 

Ne luăm la povești cu una din colegele de cameră, care este din Taiwan. Povești cu munți înverziți, sate izolate și trasee de creastă îi lasă pe ai mei visând cu ochii deschiși. Dar hei, hei…hai înapoi în Portugalia. Hai acum! Mi-e foame!

Ajunși la masă, mă bucur că am așteptat atâta pentru bunătățile astea. Pește și cartofi și chiar și caracatița luată de Mamarmot arată apetisant. Dar n-am să gust nici de data asta.

După masa asta intră tare bine o plimbare și ai mei mă duc pe unde au alergat la prânz, pe malul râului.

Câțiva oameni s-au adunat la apus ca și noi și se bucură de liniște. De partea cealaltă a râului, Spania se colorează în tonuri de portocaliu.

Mi se pare interesant că pot admira cum apune soarele în două țări diferite, în același timp. Deși cred că pe partea Spaniei, soarele a mai stat o clipă în plus. O clipă în plus mai stăm și noi aici până primele stele încep șă-și facă loc pe cer. Mâine, aventura continuă pe linia graniței.