Ziua 17: Pe urmele cavalerilor templieri

Dragă călătorule, 

Nu știu cum am reușit însă astăzi eu m-am trezit prima. Cred că am fost un pic cam obosiți cu toții și nici nu am băgat de seamă când drumeții de lângă noi și-au pregătit rucsacii și au ieșit din cameră.

Îi trezesc și pe ai mei și mergem într-o încăpere unde două măicuțe, harnice ca niște albine, ne așteaptă cu cafea, ceai și pâine cu gem.

Hai că am început bine ziua. 

Porniți la drum, ne ia puțin timp să trecem de clădirile de piatră scăldate în lumina răsăritului. 

Cu răbdare însă, ajungem din nou la potecile noastre pustii, învăluite în galben.

Uite-ne și pe noi, intrând în peisaj. 

-„Încotro astăzi?”

-„Păăăi, cred că vom merge spre un orășel ce poartă numele Terradillos de los Templarios.”

Templarios, templarios, unde am mai auzit asta? Aaaa templieri. Stai..tata începuse ieri să-mi povestească despre templieri, văzusem și un semn, ca o cruce roșie.

-„Tata, îmi mai povestești o dată despre cavalerii templieri?”

Tata este foarte pasionat de istorie și odată ce îl pornești, e ca un televizor. Iar eu, chiar vreau să știu ce și cum cu templierii ăștia iar de data asta voi fi atentă.

Pașii ne poartă pe potecă în timp ce eu ascult poveștile tatei și încerc să îmi imaginez cum arătau cavalerii ordinului, cum era viața lor pe atunci. Cumva, cred că arăta cam ca acum, căci nu am mai văzut vreo casă sau vreun petic de asfalt de ceva vreme. Doar cerul liber, copaci și din când în cînd câte o pasăre sau animal.

-„Iar cavalerii templieri mai aveau un rol foarte important. Acela de a păzi drumul și pelerinii de pe el.”

Wow, la asta nu mă așteptam. Oare de asta nu mi-a fost niciodată teamă pe drumul ăsta? 

Drumul ne scoate la prima așezare unde găsesc niște oi ce stau la vorbă cu un lup deghizat în oaie. Nu sunt reale, desigur, dar pe Camino, orice e posibil se pare.

Aici mâncăm clasica plăcintă de cartofi și mă întreb de când există plăcinta asta. 

-„Tata, cunosști și istoria acestei plăcinte?”

-„Nu, marmotă, asta chiar nu știu.”

Bine, bine, o să caut eu mai multe despre când ne întoarcem acasă. Până atunci, mă bucur de acest gust delicios.

Ne continuăm drumul pe lângă o șosea  nu foarte aglomerată. Doi motocicliști ne salută din mers. Oare au știut că ai mei sunt motocicliști? Sau oare sunt cavaleri din secolul ăsta? Poate că au dat caii pe motociclete și continuă să vegheze drumul călare.

Continuăm cu poveștile, și fiindcă între timp, Mamarmot s-a documentat și ea, îmi spune câteva legende despre locul în care mergem.

Se spune că acolo se află un deal unde templierii au îngropat găina cu ouă de aur. Ouă de aaaur? Abia aștept să ajungem! Hai mai repede!

Ajungem și în micul oraș unde vom dormi astăzi, care nu e chiar un oraș ci mai mult un mic loc cu două trei clădiri. Eu sunt cu ochii după dealuri, dar până una alta, mergem să ne găsim patul.

La intrare, statuia unui cavaler veghează grădina și pe pelerinii ce vin și pleacă.

Iar în grădină, cine să fie? Este chiar Berndt. Ce mă bucur să-l revăd. Stabilim să luăm cina împreună și între timp plecăm în căutarea găinii cu ouă de aur. Găsesc doar un micuț deal. Ăsta trebuie să fie. Dar oricât m-aș uita, nu văd nici un semn cum că ar fi fost ceva îngropat aici. Până la urmă mă dau bătută, că mi-e foame. Hai la cină!

Luăm cina împreună cu Berndt și îi povestesc și lui despre legenda cu găina. 

Povestim despre ce am făcut zilele astea, pe unde am fost și ce am mai văzut. Nici nu mai știu de când nu ne-am mai văzut. Mamarmot îi arată zeci de poze de zilele trecute și povestește despre cum ar vrea să petreacă mai puțin timp făcând fotografii și mai mult timp să fie prezentă și atentă la ce e în jur. 

-„Și eu aș vrea să nu mă mai uit deloc la știri cât sunt pe Camino. În fiecare dimineață și seară verific ce s-a mai întâmplat, uneori chiar și când fac pauze pe drum”, spune Berndt.

-„Păi ce ar fi, ca măcar pentru o zi să nu mai faci asta”, zise Mamarmot. 

Pfff..de parcă Mamarmot ar putea să nu mai facă nici o poză timp de o zi. Ha ha, ce glumă bună. 

-„Hai să facem o înțelegere. Mâine, nici tu și nici eu, nu ne mai atingem de telefoane. 24 de ore. Atât. Nici măcar vremea n-o mai verificăm. Și când ne întâlnim data viitoare povestim cum a fost, bine?”

-„S-a făcut”, zise Mamarmot!

Nu creeed. S-o văd și pe asta. 

Mai râdem puțin și mai glumim și apoi mergem la culcare. Mâine va fi o zi grea. Pentru Mamarmot, desigur. Suntem cu ochii pe ea să nu se atingă de telefon. Va fi greeeu. Dar lasă că îi pregătesc eu niște jocuri haioase și uită de el. 

Cu ursulețul koala și Fulgeraș, mă bag în sacul de dormit și imaginea unei găini cu ouă de aur îmi revine în minte. Cavaleri pe două roți veghează dealul și nimeni nu are voie să se apropie. Comoara nu va fi găsită niciodată.