Ziua 1: Toate drumurile duc la ocean

Dragă călătorule,

Mă trezesc puțin cam buimacă..unde sunt? Parcă această cameră nu îmi amintește de un loc cunoscut. Memoria îmi revine rapid însă, atunci când văd rucsacii alor mei, cu conținutul împrăștiat peste tot.

Despachetăm?

„Nu, Marmotă, reorganizăm”. Câtă seriozitate la ora asta. 

„Hai cu entuziasmul, azi e prima zi pe drum!”

Mai bine îmi spunea că trebuie să mergem la o pasteleria. Sigur mă mișcam mai cu spor. 

Coborâm la micul dejun, un loc puțin cam ciudat, unde niște castraveți se uită la mine din spatele unei vitrine fără lumină și pare că au suferit de singurătate ceva vreme. Gustăm rapid singurele lucruri mai decente de pe acolo și revenim la rucsaci. 

Tata își dă seama că și-a luat rezervorul de apă de acasă dar a uitat furtunul, lucru care o apasă pe Mamarmot pe butoane, ea, marea expertă în organizare. Eu doar mă amuz teribil și îmi aranjez în rucsac puținele lucruri pe care le voi căra pe acest drum. Ah, ce bine e să fii copil!

Îmi trece acest gând când Mamarmot îmi arată înspre o gramadă de lucruri din colțul patului și îmi spune că pe acelea le voi căra eu. M-am bucurat prea repede…

În sfârșit reușim să ne punem la drum. Se vede că nu mai suntem obișnuiți cu asta, fiindcă este deja trecut de ora 9 și de obicei plecam cu noaptea în cap. Ieșim rapid într-o zonă de promenadă, cu alei late și apa pe stânga. Mamarmot îmi spune că mai avem puțin de mers până să ajungem la ocean. Aș vrea s-o contrazic căci apa asta e…multă iar pescaruși mari și grași fac o gălăgie de nedescris. Dar n-aș vrea să mă pun cu ea la ora asta, mai ales când vine vorba de orientare în spațiu.

Foarte mulți oameni aleargă pe aici iar unii dintre ei ne urează „Bom Caminho!”, despre care aflu și eu că este varianta portugheză a lui „Drum bun!”.

Mă tot întreb unde este oceanul fiindcă știu că trebuie să îl avem mereu pe stânga, iar faptul că încă nu am ajuns la el mă face să cred că va fi o zi tare lungă. Speram să încep cu ceva așa, mai de încălzire.

Ajungem în apropierea unui parc și intrăm deoarece pare că are loc un târg de produse locale. Săpunuri, tablouri, obiecte tricotate, decorațiuni din lemn. Un stand de lucruri foarte colorate din sticla mă reține o clipă pe loc până Mamarmot mă strigă dintr-un colț de parc. 

Ajungând lângă ea, mi se luminează privirea când văd niște simboluri japoneze pe standul lângă care stă. Ți-am mai spus oare cât de tare îmi place Japonia? Avem timp și pentru povestea asta. Revenind pe plaiuri portugheze, se pare că mai este cineva pasionat de Japonia, ce creează bijuterii din origami, de toate formele, mărimile și culorile. Mamarmot îmi spune că îmi pot alege ceva iar ochii îmi pică pe o sticluță minusculă, cu un cocor de hârtie albastru înăuntru. Nici că se putea ceva mai potrivit. Doamna îmi spune „Arigato” și ne vedem de drum. Ciudată senzație. Nici nu mai știu în ce țară sunt!

Ieșind din parc, văd o deschidere mare în fața ochilor. Lucrurile sunt puțin cam gri, însă văzând entuziasmul lui Mamarmot arâtând înspre ceva roșu, observ un far. Aaa..am ajuns la ocean!

-„Farul ăsta marchează începutul drumului nostru!”

Păi stai așa, ca am mers o oră și ceva până aici! Cum vine asta?

-„Defapt, drumul începe de la catedrala din Porto, dar aici e prima întâlnire cu Atlanticul. De aici, tot înainte, oceanul pe stânga. Nici o șansă să te pierzi. „

Ne bucurăm de răcoarea oceanului și de spectacolul pe care valurile îl fac când se lovesc de țărm. Totul e imens, mai mult decât poți vedea cu ochii și atunci îți dai seama cu adevărat cât de mic ești în acest univers. Așa de mic precum cocorul meu de hârtie din sticluța pe care o port acum la gât.

Nisipul are o culoare ușor portocalie și nu este așa de fin pe cât credeam. Da, nu ratez ocazia să mă descalț puțin, să încerc apa. Deși afară totul e gri, nu este deloc frig și foarte multă lume se plimbă sau face baie. Se pare că negura asta de lângă ocean este ceva normal într-o zi de vară. 

Zăresc și primele podețe de lemn despre care Mamarmot îmi spunea că vor face parte din traseul nostru. Acestea sunt construite pe deasupra stâncilor și te lasă să te apropii de apă și să observi toate viețuitoarele, scoicile și algele ce cresc printre ele.

Podețele trec pe deasupra nisipului, peste plante de toate felurile și culorile din care chiar recunosc câteva. Și dacă nu le recunosc, găsim fel și fel de panouri cu informații despre plante, păsări și alte animăluțe ce numesc acest loc acasă.

Mamarmot îmi spune că am parcurs deja vreo 18 kilometri și ar fi un moment bun să ne oprim să mâncăm ceva. Nu îmi vine să cred că deja am mers atât! Ori am fost prea prinsă de peisaj, ori am devenit eu mai puternică. Dar de mâncat tot aș mânca ceva. 

În prima stațiune prin care ne trec podețele ne așezăm la o terasă mică unde înghețăm puțin până primim mâncarea. Da, am ajuns să îngheț în august! Dar lasă că umplu acum stomacul și trece, abia aștept să mănânc un burger…albastru? Da, ai auzit bine. Este la fel de albastru precum cocorul din sticluța mea. Hai să vedem și ce gust are culoarea albastră căci nu am mai încercat. Hmmm, nimic special, dar de bun este bun. Hai c-am făcut-o și pe asta acum.

Ne punem iar la drum și deodată încep să dau jos din foile de pe mine. Privesc înainte și griul ce a stăpânit cerul toată dimineața, a făcut loc unui albastru deschis, precum burgerul de mai devreme si cocorul meu din sticluță. Cel puțin pe jumătate. Cât de frumos este!

Zona devine mai sălbatică pe măsură ce mergem și plantele domnesc nisipul și stâncile pe aici și se pare că și podețele. Drept în față, podețul dispare. Ori l-au înghițit miile de ferigi din jur, ori este în reparații. Prefer să cred prima variantă. Urmăm drumul pe stânci și nisip și deja am impresia că escaladez un munte. Poate e de la ferigi. Serios, cine a mai văzut ferigi pe malul oceanului. 

Drumul ne scoate într-un mic golf unde alți câțiva oameni se relaxează pe nisip la lumina..negurii. Facem și noi o pauză scurtă pentru că vreau să îmi răcoresc puțin picioarele. Ah, ce bine este. 

Regăsim apoi podețul și după câteva golfulețe și încă vreo două stațiuni ajungem și în locul în care ar trebui să dormim astăzi. Este frumos aici și deși nu suntem chiar lângă țărm, se aud valurile lovindu-se de stânci. Îmi iau patul în primire și evident, patul meu va fi cel de sus. De când așteptam să ajung aici!

Înapoi afară, explorăm puțin micul oraș. E chiar mai mic decât pare, cu doar câteva case și un loc în care găsim ceva de mâncare și ne încălzim în lumina de după amiază a soarelui. Și nu numai noi, căci o pisică ne dă imediat târcoale și se așează lângă noi la masă.

De îndată ce dispare soarele, răcoarea ne trimite înapoi către albergue. Suntem câțiva oameni aici în cameră dar este destul de multă liniște. Dacă mă concentrez puțin, încă aud oceanul. Sau poate e doar un zgomot pe care l-am ascultat toată ziua și îmi răsună în minte. Nu pot fi sigură.

De data asta nu mi-am luat cu mine nici un pluș, fiindcă știam că eu o să îl car. Am în schimb micul cocor cu mine și mă gândesc la Japonia dar și la Portugalia. În Japonia am ajuns la Pacific iar aici la Atlantic și uite așa un gând și-un mic cocor de hârtie au legat două oceane între ele. Mi-aduc aminte și că în prima mea călătorie pe celălalt Camino, am uitat cum îi spune, un pelerin japonez mi-a dăruit doi cocori de hârtie, o mamă și-un pui. Și uite așa iar am legat două oceane între ele. Lumea este atât de mică și se pare că…toate drumurile duc la ocean.