Ziua 29: Mai mult cu mai puțin

Dragă călătorule, 

M-am trezit în cântec de păsări ce zburdă fără griji pe pervazul geamului lângă care dorm. 

Dau să ies din sac să le văd mai bine dar picioarele mele sunt tare grele.

Mai stau un pic atunci!

Mă simt ca atunci când am fost la Vulcanii Noroioși cu ai mei și m-am gândit că ar fi interesant să mă bag cu picioarele în noroiul ce curgea dintr-un vulcan. Ce crezi că s-a întâmplat?

Da, cizmulețele mele preferate s-au scufundat în noroi iar când le-am scos, parcă aveam niște bolovani în loc de cizme.

Bine că i-am ascultat pe ai mei și nu am ales să mă bag direct în vulcan.

Acum, eu nu țin minte nici să fi dormit încălțată și nici să mă fi băgat cu picioarele în vreun noroi de vulcan ieri.

O fi panta aia a lui Mamarmot..

Mamarmot e deja afară, savurându-și cafeaua la soare într-unul din momentele ei de liniște, care se termină chiar…acum!

-„Neața, Mamarmot! M-am trezit cu dureri de picioare.”

-„Păi cred și eu de la atâta alergat. Și nu e o durere, se cheamă febră musculară, e normal.”

Mamarmot asta, se ia de alergarea mea când ea uită că în ultima săptămână am mers peste 100 de kilometri.

-„Stai liniștită”, adaugă ea,”azi avem mai puțin de mers, pe un drum mai ușor decât ieri.”

Bine!

Curând ne punem în mișcare așa că ne luăm la revedere de la pisici și de la prietenii noștri. Cu siguranță ne vom revedea mai târziu.

Cu fiecare pas îmi aduc aminte de cizmulețele mele pline de noroi. 

Stângul, dreptul, stângul, au, au, au.

Tata se oferă să mă ducă în cârcă pe porțiunea asta de urcare. Deja dimineața sună bine!

Mă bucur de peisajul ăsta frumos, cu culmi de munte și deal și pășuni verzi presărate cu văcuțe fericite.

Privesc la pietrele ce ne arată drumul, încrustate cu scoici galbene. Ele au grijă mereu de noi, să nu pierdem direcția. Deci poți să nu ai hartă la tine că aici nu ai cum să te pierzi.

Culmile de deal se împăduresc și potecile devin mai întunecoase. Și chiar dacă nu mai vezi nici o scoică galbenă, vezi măcar o săgeată, pietre aranjate în forme diverse sau momâi, conuri, frunze, panglici și sunt sigură că am mai văzut câte ceva. 

Sau poate deodată, așa cum mergi, sau stai în cârca cuiva ca în cazul meu, apare o ditamai scoica pe care nu ai avea cum să o ratezi nici dacă ai fi un mare dinozaur. 

Ei pentru asta mă dau jos din cârcă.

Îmi plac mult lucrurile pe care le descoperim pe drum. Mai ales când am timp să mă uit în toate direcțiile și nu trebuie să merg. Dar hai că de aici nu mai urcăm așa că o iau și eu puțin la pas. 

Dăm de un loc foarte interesant, cu tot felul de desene pe pietre, texte scrise pe bucăți de lemn și o inimă formată din zeci de scoici. Oare ce înseamnă?

-„Aici e un loc unde pelerinii își pot lăsa scoicile de pe rucsac și odată cu ele, ceva ce nu își mai doresc în viața lor.”

-„Ca piatra de la acel munte de pietre unde am fost acum câteva zile?”

-„Exact!”

Interesant. Aleg să nu-mi las totuși scoica fiindcă țin tare mult la ea. 

Înaintînd ușor, ușor și cu gândul aiurea, ne trezim într-un oraș.

Mamarmot zice că aici rămânem. Pe bune? Mi se pare că am ajuns foarte repede aici!

Nu-i nimic, avem timp să ne lăsăm bagajele și să ieșim să explorăm prin zonă. 

Afară e soare, copacii sunt plin de flori iar acest oraș este foarte colorat, cu zeci de desene pe ziduri și clădiri. Îmi place. 

Mamarmot îmi povestește că aici e Sarria, orașul din care mulți pelerini își încep drumul. 

-„Dar de ce tocmai de aici?”

-„De aici ne mai despart puțin peste 100 de kilometri de Santiago. Un pelerin trebuie să meargă cel puțin această distanță pentru a primi Compostela.”

-„Păi și ratează toată distracția de pe restul drumului?Cum vine asta?”

-„Marmotă, fiecare are motivele lui pentru care parcurge acest drum. Unii nu pot merge mai mult, alții nu vor, unii nu văd sensul. Dar nu e treaba noastră să ne întrebăm de ce.”

Înțeleg cumva ce spune Mamarmot. Cred. 

Rămân cu acest gând până înapoi la albergue unde ne regăsim cu Jose. De restul nu știm nimic. Împreună cu el este un alt domn care mi-a dat ciocolată de fiecare dată când m-a întâlnit. 

Nu vorbește engleză dar îl roagă pe Jose să ne traducă. El nu are copii și este tare fericit să întâlnească unul tocmai pe Camino. Locuiește la ocean, sus, în A Coruña, un loc ceva mai sus de Finistere sau așa numitul capătul pămîntului. Ne lasă adresa lui scrisă pe un colț de hartă ca să îi scriem sau să-l vizităm când avem puțin timp.

Ai mei se întind la vorbă, nu mai contează cât e ceasul, cine ce limbă vorbește, cine de unde a început drumul, dacă a lăsat sau nu o scoică în urmă. Aici suntem toți ca o familie.

Și îmi dau seama că pe cât ajungem mai aproape de Santiago, pe atât avem mai mult. Mai puțini kilometri, bagaje, planuri..mai mulți prieteni, amintiri, gânduri. Avem mai mult cu mai puțin.