Ziua 18: Cel mai frumos apus de pe Camino

Dragă călătorule, 

Povestea de astăzi nu va avea nici o poză. Așa că imaginația ta poate zburda către ce lumi îndepărtate își dorește în timp ce vei citi aceste rânduri. 

Luăm micul dejun alături de Berndt și la televizor se aude vorbindu-se despre vreme ploioasă. 

-„O fi ploaie și pe drumul nostru?”

-„Nu știu, dar nu voi verifica vremea astăzi, așa cum am stabilit.”

Înainte să pornim la drum, ne luăm la revedere iar Mamarmot și Berndt vorbesc iar despre ce au stabilit aseară. 

Plecăm pe o lumină cam gri, ce nu ne lasă să vedem atât de departe, precum în alte zile.

Unul, doi, douăzeci de pași și prima picătură de ploaie îmi atinge nasul. Hai, echiparea. 

În timp ce ai mei pregătesc pelerinele eu privesc înapoi către locul în care am dormit. Ce bine era în pat! Dar știu că trebuie să ne continuăm drumul. 

Sincer, chiar nu e rău. Plouă mărunt și afară e un aer tare plăcut.

Mamarmot merge pe lângă mine, cu ochii la drum și mintea aiurea. Deja a rezistat aproape o oră fără a face o fotografie. Dar dacă mă întrebi pe mine, nici nu era cea mai bună zi să stai să faci fotografii așa că, are un mare avantaj. 

Lasă, că am eu grijă să se distreze azi. Începem cu câteva jocuri de cuvinte și apoi ajungem să povestim întâmplări amuzante din copilăria alor mei. 

Îl văd pe tata că mai scoate telefonul ocazional. Cred că se gândește la Mamarmot, să nu rămână totuși fără nici o amintire din ziua de azi, altfel el nu prea face poze de obicei. E ok, atâta timp cât nu le face ea, nu am o problemă. 

Lumina de afară se întunecă din ce în ce mai tare și de ceva vreme, s-a pornit și vântul. Dar ai mei sunt cu zâmbetul pe buze, punând câte un pas în fața celuilalt.

-„Mamarmot, pe tine nu te deranjează deloc ploaia asta?”

-„Păi nu chiar, marmotă, este chiar plăcută. Mie îmi place să merg prin ploaie.”

Bine, Mamarmot e ciudată. Oare și Berndt este la fel? Unde o fi ajuns? El a mai rămas puțin la albergue și mă întreb dacă ne va prinde din urmă astăzi. 

Adevărul este, că ziua asta chiar are ceva special. Așa, în felul ei, fără combinația de galben luminos și albastru deschis cu care m-am obișnuit până acum. 

Îmi place să sar prin bălțile de pe drum căci și așa m-am udat la picioare și nu mai contează. 

Uneori și ploaia este frumoasă. Sau lumea e mai frumoasă când afară plouă. Una din două. 

Nu-mi iese bine gândul ăsta din minte că afară începe să toarne bine de tot cu găleata. Picăturile dese vin din toate părțile din cauza vântului iar oricât de tare aș încerca, tot îmi ajung în față. Băi, ploaie, tocmai am zis că ești frumoasă!

În fața noastră, un pelerin se luptă cu vântul ce i-a sfâșiat pelerina. Tata se duce și îi oferă pelerina lui de rezervă. 

-„Păi și cum ți-o returnez?”

-„E ok, folosește-o și vedem noi. Buen Camino!”

Găsim un mic local în care să ne cuibărim pâna trece ploaia. 

-„Ntz, Mamarmot, te-am văzut, voiai să te uiți la telefon.”

-„Da, Marmotă, vreau să văd dacă mai pornește după toată ploaia asta.”

-„Nu, nu și nu.”

Mamarmot mă ascultă și lasă telefonul deoparte. Ne luăm ceva cald de mâncat și de băut și ne bucurăm de atmosfera din jur. Mirosul de ciocolată caldă și pâine coaptă ne încântă simțurile. Câțiva pelerini se întind lângă un calorifer cald. O chitară stă sprijinită de un raft. Ți-am mai zis oare că aici, pe Camino, poți găsi cam pe oriunde mergi o chitară la care poți cânta dacă te pricepi?

Nu aș mai pleca de aici!

Dar stropii de ploaie încep să se rărească și curând e timpul să plecăm. Dacă atunci când aș călca nu s-ar auzi precum un pește care sare într-o baltă, ar fi ok. Dar este în regulă. Am șosete uscate acum, acoperite de doi săculeți de gunoi, in caz că norii se decid să se mai scuture puțin.

Cu toate astea, ai mei se decid să scurtăm ziua de astăzi, ca să nu ajungem să aratăm precum niște prune uscate la finalul ei.

Drept înainte ne așteaptă un mic oraș despre care nu știm absolut nimic. Dar trebuie să găsim un albergue în el, căci în ultimele două, era cam pustiu. 

Și uite și indicatorul de albergue! Îl urmărim până la o cladire din piatră, destul de mare. Înăuntru, două doamne tare drăguțe ne întâmpină.

-„Bine ați venit la Bercianos, locul de unde se vede cel mai frumos apus de pe Camino!”

Lui Mamarmot deja îi sticlesc ochii.

Uitându-se la mine, de sfătuiesc între ele și ne conduc către o cameră separată de cea mare unde dorm toți pelerinii. 

-„Stați aici în noaptea asta. E mai bine pentru voi!”

Le mulțumim și ne despachetăm bagajele și mai apoi, coborâm la cină. 

Toată lumea este veselă deși fiecare din cei de aici și-au luat astăzi porția de ploaie. 

E adevărat deci, ploaia face lumea mai frumoasă!

Cineva ne strigă să ieșim afară și toată lumea iese să vadă ce se întâmplă. Este pentru prima dată când văd soarele astăzi, ce și-a făcut curaj să iasă printre picăturile de ploaie. Două curcubeie apar la orizont, parcă ținându-se în brațe. 

-„Doamne ce aș vrea să fotografiez asta, zise Mamarmot!”

Dar Mamarmot rezistă. Cam două minute doar..apoi dă fuga în cameră să-și aducă telefonul. Dar până să revină ea, curcubeiele sunt înghițite de norii ce au prins acum o culoare rozalie. 

-„Păi ce ai făcut, măi, Mamarmot?”

-„Eh, uite, dacă am rezistat toată ziua, când am văzut minunăția aia, nu m-am putut abține. Dar acum a dispărut și asta. Trebuia să mă bucur de curcubeie cât erau pe cer. Of. Mă voi mulțumi în schimb cu cel mai frumos apus de pe Camino.”

Înapoi la masă, ne bucurăm de delicioasa cină. O fată ia chitara de pe perete și începe să cânte. Împreună cu ea, cântăm cu toții și ne bucurăm de sentimentul ăsta de familie și acasă pe care ni-l oferă drumul. Așa mai pălește puțin din dorul de casă, care în fiecare zi devine din ce în ce mai mare.

Mamarmot e fericită pentru ziua de azi, chiar dacă pe final de zi tot a pus mâna pe telefon. Fotografia nu a fost făcută decui cumva, s-a ținut de cuvânt.

Mă întreb pe unde a ajuns Berndt și dacă el a reușit să se țină de partea lui de înțelegere. 

Și cu gândul la cel mai frumos apus de pe Camino, alunec în lumea somnului.