Ziua 14: O zi în deșert

Dragă călătorule, 

Am dormit excelent, precum un fluture într-un cocon,  până când m-a trezit Mamarmot.

Deja m-am obișnuit, atât cu trezitul devreme cât și cu plecatul înainte de răsărit așa că nu e nevoie de prea multă muncă de convingere ca să mă ridic.

-„Marmotă, astăzi vom merge prin Meseta spaniolă mai mult de jumătate din traseu așa că trebuie să mâncăm bine și să ne punem rapid la drum.”

Mamarmot îmi explică ce este Meseta. Un platou, înconjurat de munți, o formă veche de relief și bla, bla, bla..e prea dimineață pentru lecția de geografie. O las să turuie până aud cuvântul deșert.

– „Deșert? Ce deșert?”

– „Marmotă, tu mă asculți? Am zis că într-o zi de vară se simte ca în deșert. E multă câmpie, nu sunt copaci, mergem mult prin soare.”

Aha, deci de asta nu e bine să ne prindă ora prânzului pe acolo. Aaa și de asta trebuie să mâncăm bine acum căci nu prea avem magazine pe drum. Ooo nu, sucul meu de portocale! Poate găsim portocale în copaci și mă servesc singură. Ah stai, că nu prea sunt copaci. Of..

Ne punem la drum destul de repede și pășim în răcoarea dimineții. Și când zic răcoare, păi chiar e. Cam așa e fiecare dimineață până apare soarele.

Prima parte de drum nu prea arată a deșert, sau cel puțin, nu  seamănă cu imaginea din mintea mea  deșert. Drumul șerpuiește într-o vale, cu câțiva copaci de stânga și de dreapta, iar cerul parcă este pictat chiar în acest moment, de un pictor care iubește foarte mult culoarea albastru.

Vântul mă ciupește de față așa că mai ridic puțin buff-ul peste nas și îmi trag gluga pe cap. Nu știu unde e căldura aia de care tot zic ai mei că trebuie să fugim, însă în nici un caz nu e aici.

Pe măsură ce înaintăm, se ridică ușor și soarele. Odată cu el, începem să mai scoatem și noi din foile de ceapă.

Ai mei trag de rucsacii grei, care astăzi cântăresc ceva mai multă apă decât de obicei. Asta doar pentru că vom merge prin pustietate pentru multă vreme. 

Azi e rost de povești deci. Hai un fazan întâi. 

Poteca nu prea se schimbă azi, iar ce văd în jur este mult galben, în toate formele posibile. Fie că e doar pământ uscat sau iarba pufoasă ce se leagănă în bătaia vântului, fie că sunt doar buruieni sau multă piatră, peisajul capătă fel și fel de forme. 

Am trecut de două orășele în care totul era închis. Cred și eu, la ora asta oamenii dorm. În căști ascult acum Aladin și lampa fermecată și îmi imaginez deșertul.

Nu e greu să văd în zare tot deșert, chiar dacă nu suntem într-unul. Suntem doar în pustiu. Culorile din jur îmi ajută imaginația să deseneze dune de nisip pe marginile drumului.. Mai apare și câte un copac care nu e chiar din peisajul meu, dar la ce soare puternic este, chiar poți spune că ești acolo. Și nicăieri, pic de apă. Doar în rucsacii alor mei. 

Nu știu cum a trecut timpul dar Mamarmot îmi spune că am trecut de partea pustie a Mesetei și vom ajunge în curând într-un orășel.

Unul care chiar poate fi parte din povestea pe care o ascultam mai devreme.

Haide să ne și răcorim puțin. Găsim și ceva rece de băut dar și un pic de umbră.

Găsesc un semn frumos cu o scoică ce arată mai multe căi ale Camino. Mamarmot îmi spune că poți veni din mai multe direcții, există vreo 13 drumuri doar prin Spania. Hmmm..și lasă-mă să ghicesc, Mamarmot, tu l-ai ales pe cel mai lung. Tacerea ei este un răspuns.

Ne continuăm drumul ce iese rapid din orășel și ne întâmpină iar cu un drum pustiu. Este chiar frumos. Acum, că nu mai am căști, mă minunez de câtă liniște e în jur. Se mai aude doar câte o albină sau pasăre. Desigur, eu nu pot păstra liniștea mai mult de câteva minute dar e chiar frumos și așa. 

Ajungem într-o zonă cu ruine, foarte interesantă. Mamarmot nu știe exact ce este dar vrea să afle când ajunge în orașul în care vom dormi. Este chiar deosebit. Nu este nimeni aici.

Drumul ne duce pe sub arcadă și apoi lăsăm ruinele în urmă. Și totuși, mai avem mult?

– „Păi nu foarte mult, marmotă.”

– „Păi cam cât?”

– „Cam vreo 3 kilometri.”

– „Deci cam câți metri?”

– „Vreo 3000 de metri.”

Aoleu. Ok. O să număr. Dar nu știu să număr până la 3000. Doar până la 1000. Aș putea număra până la 1000 și mai văd eu ce mai fac după.. doar că, am cam obosit. 

Hai că poate mă ia tata în cârcă. De acolo sigur număr mai bine. 

Cred că am ajuns pe la 700 când mintea mi-a fugit către altceva. Doar că văd un oraș în zare acum. Deja 3000? Mama, ce rapidă sunt. 

Intrăm într-un oraș mic, cu străzi și case de piatră. Până și copacii par de piatră. Ce?

Locul în care dormim este tot din piatră, pe dinafară, căci pe dinăuntru este colorat și plin de fotografii. Arată ca și cum dormim într-un muzeu. 

Suntem invitați la bucătărie unde pe masă sta o pâine mare. Doamne ce poftă îmi e. 

Nu era suficient că e o pâine delicioasă, însă gazda ne arată cum mănâncă ei. Taie o felie pe care pun câteva picături de ulei de măsline și sare. 

Are rost să zic că am dat toată seara târcoale la pâinea aia? Aș fi mâncat-o pe toata dar am zis să las și celorlalți pelerini. Însă am o presimțire că pâinea cu ulei de măsline și sare va deveni o tradiție foarte importantă în casa noastră. 

Vine și momentul să ne culcăm. Mai iau repede o felie de pâine cu care mă bag direct în sac. Nu mă pot opri. Aș împărți și cu Fulgeraș, însă el este doar un pluș. Împart în schimb niște povești despre o zi în deșert. Și apoi, cu gândul la dune de nisip, fug în lumea somnului.