Alb nemărginit către Refugiul Șaua Strunga

Dragă călătorule,

Am mai văzut aceste locuri însă iarna este prima dată când ajung. Suntem la cabana Padina și astăzi vom dormi aici. 

Iarna totul arată diferit. 

Mă bucur de acest alb nemărginit, alergând și jucându-mă cu ai mei și cu un cățel întâlnit din întâmplare. 

Privim crestele înzăpezite, scăldate în lumina apusului iar Mamarmot îmi arată locuri pe unde am mai umblat. Cabana Babele și preferatele ei, Valea Doamnele și Valea Obârșiei. Eu nu văd mai nimic dar mă prind cam care e direcția. 

În cabană este cald și bine și ne regăsim cu prietenii cu care ne-am dat întâlnire. Îmi place mult când mergem cu prietenii la munte însă nu mereu în grup e și cineva de vârsta mea cu care să mă joc, iar adulții sunt prea serioși pentru mine uneori.

În șemineul mare din mijlocul încăperii arde focul și mă apropii să mă încălzesc.

Mamarmot iese să fotografieze stelele fiindcă noaptea asta e una senină. În orice alt sezon o acompaniez și eu însă în nopțile de iarnă nici nu mă gândesc.

A doua zi, după un mic dejun delicios cu gem de afine de-al casei, pornim pe drumulețul ce urcă prin spatele cabanei. Mă mișc ca un pinguin în zăpada asta ce îmi trece de genunchi. Deși mergem pe traseul cu bandă roșie, urmărim mai mult pașii celor ce s-au plimbat ieri pe aici. Ai mei îmi spun că traseele se schimbă puțin iarna. 

Cum se termină pădurea, vedem un morman de zăpadă ce trebuie traversat. Fiind cam abrupt, ne punem gheruțele și continuăm.

Ne-am obișnuit să ne pierdem de traseu undeva în zona asta și iată că o facem din nou. De aici continuăm să urcăm de-a dreptul pe unde ne duc urmele. Mă cam enervează urcarea asta și mă coc de cald.

Ajungând înapoi la marcaj, totul se deschide în jurul nostru. Vedem chiar și drumul pe care trebuia defapt să venim. Serios, părinți, faceți-vă temele data viitoare când mai venim pe traseul ăsta. 

Acum recunosc ce este în jurul meu. 

-„Uite, Coștila!” Iar cabana Babele se vede așa de clar încât pot să văd țigla de pe acoperiș…și pe doamna care vinde porumb. Glumesc, desigur, dar totuși…mmm, poruuumb! Ce n-aș da să găsesc un porumb fiert cu sare pe la Mamarmot prin rucsac. 

-„Mami, aș mânca ceva!”

Mamarmot zice că abia ce m-am ridicat de la masă și că nu avem prea multe la noi astăzi, doar niște mere. Pe bune? Asta nici măcar nu se poate pune ca mâncare. Va fi o zi interesantă…

Îndrept privirea către direcția de mers și văd alb, alb și numai alb. Și câțiva schiori…și o stână veche! E minunat!

Mă cam deranjează ochelarii ăștia de soare dar ai mei zic că am nevoie mare de ei. Ce e drept, dacă îi dau jos, zăpada asta luminată de soare mă face să mă doară ochii. 

Ajungem și la a doua stână unde ne-au lătrat niște căței anul trecut. Acum nu mai sunt nici căței, nici oi sau oameni. Zăpada a pus stăpânire pe tot. 

Din marcajul nostru care de obicei e pe o bară mai înaltă decât mine, se mai vede doar moțul, exact cât trebuie ca să știm pe unde suntem. 

Zăpada are o crustă de gheață deasupra însă din loc în loc ea se rupe și te afunzi.

Ajungem într-o vale și părinții îmi arată două avalanșe în dreapta noastră. Par micuțe, nu mă sperie, dar nu aș fi vrut să fiu acolo când a căzut zăpada.

Deși prietenii fuseseră aici cu o zi înainte și ne spuseseră pe unde să o luăm, tata spune că nu îi place cum arată valea și că ar fi mai bine să o luăm pe culme, pe deasupra traseului.

-„Dar tată, nu vreau să urc tot muntele ăsta, uite valea, e chiar aici!”

Însă tata nu se răzgândește. Acele avalanșe l-au pus pe gânduri.

Tata este foarte precaut când merge cu mine. Când nu sunt eu, el este ca o capră neagră. Astăzi însă, facem cale întoarsă și pornim pe urmele unui drumeț văzut mai devreme. 

Urcăm printr-un loc unde zăpada e așa de mică încât se vede iarba de sub ea. Ajunși în culme, Mamarmot e tare bucuroasă, căci nu văzuse niciodată ce este pe partea asta de munte. Cu harta în mână, ne spune că putem totuși ajunge la refugiu, fiindcă la un moment dat ne vom întălni cu drumul ce duce la Șaua Bătrâna. Îmi sună cunoscut…aaah, este locul acela frumos, la refugiul ciupercă!

Mai urcăm o culme și ca de obicei, urmează altă culme. De aici, harta ne mai spune că avem 700 de metri până la refugiu, însa harta nu știe că e iarna și nu putem coborî în siguranță pe unde ne spune ea. 

De aici vedem omuleți ce vin dinspre Strungile Mici, pe unde ne-am plimbat și noi astă toamnă. 

Deși avem urme, Mamarmot nu e convinsă de traseu. Dar eu vreau la refugiu, e unul din locurile mele preferate! Suntem tare aproape însă nu îl vedem de culmea asta din fața noastră. 

-„Marmotă, dacă vrei acolo va trebui să urcăm toata culmea asta.”

Aaaaa, păi dacă zici așa…

Mamarmot încearcă deseori să mă convingă să mai urc un pic, însa nefiind sigură pe traseu, preferă să nu se aventureze. Înțeleg că iarna e uneori mai bine așa.

Ne așezăm precum șopârlele pe niște pietre și lăsăm soarele să ne încălzească. Un ceai fierbinte savurat pe culmea asta e chiar ce aveam nevoie.

Fotografiem culmi și flori uscate iar eu încerc să sparg gheața de sub mine. Zăpada asta îmbrăcată în gheață e tare interesantă. 

Și uite așa, ne facem cale întoarsă, nu înainte de a admira încă o dată priveliștea.

Iar acum e momentul meu sa aleeerg!

Recunosc, partea mea preferată e de cele mai multe ori, coborârea!

Suntem doar noi în toată întinderea asta și pot să sar, să cânt sau să strig cât mă țin plămânii. 

Nu are rost să spun că ajungem foarte repede jos și ne mai bulgărim puțin acum că zăpada s-a mai înmuiat. 

La cabană cățeii se bucură și ei de soare, ca și noi. 

Am și uitat de refugiu..sunt sigură că o să ajungem la un moment dat să îl vedem și iarna.

Mai lăsăm soarele ăsta cu dinți să ne mângaie puțin. 

O întreb pe Mamarmot:

-„Mami, ce aventură va urma?”

-„Nu știu să îți spun de acum, marmotă, însă sper să fie cu brândușe de primăvară.”