Piatra care iubea apusul din munții Hășmaș

Dragă călătorule,

Am tot auzit povești despre Piatra Singuratică și am tot încercat să-mi imaginez de ce i se spune așa.

Oare este singura piatră de pe acești munți, oare este o piatră mai măreață și mai înaltă decât toate celelalte din jurul ei?

Poate voi afla asta în acest weekend, findcă Mamarmot mi-a promis că vom pune cortul la poalele ei, în munții Hășmaș.

Am mers ceva cu mașina până în orășelul de unde pornește traseul și sincer, am cam obosit de atâta stat. Abia aștept să dau din picioare.

Ajunși în micul oraș pe nume Bălan, nici urmă de vreun indicator care să ne arate direcția în care ar trebui să pornim. Un bătrânel ne spune pe ce drum ar mai bine să pornim ca să evităm copacii căzuți în urma unei puternice furtuni.

Zis și făcut, pornim pe urmele Pietrei Singuratice, luând direcția către lacul Szep, ce Mamarmot zice că se traduce lacul frumos. 

Ah, păi traseul ăsta e așa lejer. Mergem mai mult drept, parcă zici că e un delușor. Dăm de pajiști cu cai și înaintea noastră se așterne o pădure deasă de brad. Hai că începe să mai semene a munte!

Panta asta devine din ce în ce mai abruptă..desigur…cum altfel? Și după ce că devine mai abruptă, devine și mai plină de pietre. Minunat. Dar, pantă, nu ai să mă enervezi azi, căci eu abia aștept să ajung la piatra aia singuratică și să o întreb care e povestea ei.

La ieșirea din pădure, pare că panta s-a mai domolit, dar odată cu ea a scăzut și răbdarea mea. Nu-mi pică bine să mai văd cum urmează încă o urcare ce parcă nu duce niciunde. Grrrr.

Dar mare mi-e surprinderea să văd că ajunsă sus, apare în fața mea cabana iar în dreapta ei, vestita piatră singuratică, care…chiar pare singuratică. O admir și mă bucur să știu că sunt aici. Este tare frumoasă și pare puțin amenințătoare. Parcă toate pietrele din jur au fugit din calea ei.  

Multă lume este astăzi aici însă ne-am găsit și noi un locușor chiar la poalele ei. Am ajuns devreme și ne putem bucura de acest loc minunat și de lumina caldă ce trece prin pădure și ajunge la noi în raze dese.

Mă bag în sacul de dormit și mă întind la soare, bucurându-mă de căldura lui, de cum se aude vântul printre brazi și de oamenii veseli din jurul nostru. 

Mulți citesc, râd, se aleargă, zac în hamace sau în fața corturilor. Doar piatra ne privește impunătoare. Oare pot urca acolo sus? Mă uit la ea și îi simt singuratatea. Mulți vin aici, o admiră, o fotografiază. Dar puțini o urcă și merg până în inima ei. 

În apropierea noastră, o fată o privește și scrie ceva într-un carnețel. Mă apropii și observ că defapt nu scrie, ci desenează Piatra Singuratică în toată splendoarea ei. Ce frumos! Și eu îmi doresc să pot face asta.

Îi spun lui Mamarmot că vreau sus și-mi spune că urcăm mâine. Dar astăzi haide să mergem până la ea și prin împrejurimi. Găsim câteva locuri de unde putem zări culmi îndepărtate, unde vom reveni mai târziu să ne bucurăm de apus. Urcăm puțin și în miezul Pietrei Singuratice. Deși nu suntem departe, tot zumzetul de jos nu se mai aude și este o liniște deplină. Doar vântul ce mai cântă atunci când trece grăbit printre stânci.

Acum o înțeleg. Nimic nu se aude aici. Nici râsetele, nici vorbăraia. Deși piatra e înconjurată de oameni și corturi colorate, în miezul ei nu se aude nimic. Poate dar uneori îi mai aduce vântul câte o veste. Poate doar un zumzet de albină. 

Îi spun că nu e singură și că noi toți o iubim. De asta și venim la ea.

La masă, ne luăm la vorbă cu trei drumeți, printre care, hei, este și fata ce desena mai devreme. Sunt tare simpatici și ai mei se cam întind la vorbă până îi trag eu de mânecă. 

-„Haideți să mergem la apus!”

Lumina asta este magică iar aici, unde stăm așezați așteptând spectacolul soarelui, doar vântul se aude. 

Închid ochii și ascult. Parcă pădurea vorbește. Îmi imaginez cum piatra îmi spune povestea ei. Se face că era parte dintr-un mare munte într-un loc unde vântul bătea foarte tare. Muntele a spus că vrea să se mute puțin mai jos, ca vântul să nu îi mai înghețe crestele. Poate mai spre stânga, poate mai spre dreapta. Dar Piatra Singuratică iubea așa de mult apusul, încât nu voia să se mute din loc. Atunci muntele i-a spus că se va rupe în trei și va pleca înspre apus iar ea va rămâne singură pentru totdeauna. Dar ea nu s-a clintit. Ea iubea cum se vede apusul de aici. Muntele a plecat dar ea a rămas, privind apusul așa cum îl privesc și eu acum. 

Mă trezesc din visare și nu-mi dau seama dacă mi-am imaginat sau pădurea chiar mi-a vorbit. 

S-a lăsat întunericul și lumea a dat deja drumul unui foc de tabără. Apar și primele stele și desigur, o ajut pe Mamarmot să le fotografieze. Apoi, ies și eu din cort. 

Cerul este plin de perle colorate și sub ele, stă de veghe Piatra Singuratică, în așteptarea iubitului ei apus. 

Adorm cu povestea ei în minte, cu cântec de vânt în urechi. 

A doua zi de dimineață sunt trezită de doi pui de căței ce ne ronțăie cortul. Mă iau cu ei la joacă și la alergat și uit și de escaladarea Pietrei Singuratice. 

Se face vremea plecării și luăm drumul înapoi spre oraș împreună cu drumeții pe care i-am cunoscut ieri. 

Ajunși la mașină, întorc privirea și zăresc o mică parte din Piatra Singuratică. Acum îmi amintesc și că voiam să urc acolo. Dar, data viitoare. Îmi iau la revedere de la ea și  îi mulțumesc pădurii că ne-a spus povestea pietrei ce iubea apusul.

O întreb pe Mamarmot:

-„Mamarmot, ce povești mai descoperim data vitoare?”

-„Marmotă, cred că vom merge să explorăm un loc încărcat de povești, departe, departe de casă.”