Pene de vultur la Lacul Vulturilor

Dragă călătorule,

Trecuse ceva vreme de la ultima noastră călătorie atunci când ne-am decis să pornim înspre acest loc de poveste. 

Câteva luni de stat în casă din cauza unui virus nu ne-au picat prea bine, așa cum nu au picat nimănui, dar în tot acest timp ne-am tot uitat pe hărți, ne-am pregătit și ne-am gândit la ce ne-am dori să facem. 

Într-o noapte chiar ardeam de nerăbdare așa că ne-am montat cortul în hol și am dormit acolo, pe podea. Mai haios a fost când am realizat că holul este mai mic decât cortul..dar, ne-am descurcat. 

Dar iată-ne, acum suntem pe drum, liberi să explorăm, să ne plimbăm, să plecăm la distanță mai mare de casă. Din toate locurile pe care mi le-a arătat Mamarmot pe hărți în lunile astea, eu am ales Lacul Vulturilor. Îmi imaginez vulturii cum coboară în zbor deasupra unui lac cristalin. 

Hai să vedem!

Pornim ușor pe un drum mai lat printr-o pădure verde crud, în ciripit de păsări și un șuier lin al vântului printre copaci. Suntem doar noi aici, așa cum am fost mult timp lunile astea. Urcăm ușor pe un drum ce șerpuiește frumos și mergem și tot mergem și drumul începe să se îngusteze iar pădurea să devină tot mai deasă.

Mă gândesc cum va fi la cort căci a trecut mult timp de când nu am mai dormit într-unul. Mă gândesc la lac și la cum voi păși pe unde zboară vulturii și așa trece timpul până văd în fața mea ditamai panta de pământ. Nu ar fi neapărat o problemă, dar…

-„Cât mai avem?”

-„Păi, marmotă, cred că am mers vreun sfert de drum.”

Doar atât? Păi eu m-am gândit la o mie de povești în mintea mea, cum de doar atât? Of dar nu vreau să mă plâng prea tare acum, sunt puternică și nu am mai ieșit de mult din casă. Hai..

Pe măsură ce mergem, ieșim din pădure iar drumul devine ceva mai lin, poate uneori mai urcă dar nu atât de mult. Ajungem într-un loc ce se cheamă Poarta Vânturilor de unde avem ceva mai multă priveliște în jur. Mamarmot spune că suntem pe aproape. 

Pe aici deja întâlnim mai mulți drumeți, am văzut chiar și o mașina. Nu știu pe unde au venit dar nu aș vrea să fiu în locul lor. Nu mi-a fost ușor dar culorile florilor și mirosul pădurii nu le simți dintr-o mașină.

Câțiva pași înainte și deodată îmi apare în fața ochilor…lacuuul!! Sunt tare entuziasmată!

Alerg înspre lac, cu ochii pe sus după vulturi. Nu e cel mai cristalin lac pe care l-am văzut dar îmi place locul ăsta!

Nu văd nici vulturi însă o văd pe Mamarmot mergând hotărâtă într-o direcție. S-a întâlnit cu niște prieteni de-ai noștri și acum e prinsă la vorbă.

-„Hai să întindem cortul!”

-„Păi stai așa, marmotă, că suntem singuri pe aici, hai să mai așteptăm puțin să mai întindă și alții cortul.”

-„Cuuuum? Adică voi vă gândeați că nu dormim aici? Eu nu mă întorc! Eu aici dorm!”

Stăm la o gustare și o vorbă cu prietenii care deja trebuie să plece înapoi către casă. Apoi vedem cum cineva își dă jos cortul de pe rucsac.

Așa mai merge. Hai și noi! Ne luăm la revedere de la prieteni și ne punem pe montat. Parcă acest cort se montează mai ușor pe iarbă decât pe parchet.

Gata cortul, acum hai să explorăm! Încă nu am găsit nici un vultur până la ora asta. O luăm fără direcție la pas și găsim fel și fel de flori interesante.

Iriși sălbatici, ceva ce Mamarmot spune că ar fi maci galbeni și alte flori multicolore pe al căror nume nu îl cunoaște..și uite și ceva negru. Nuuu, nu e o floare, este o pană! E chiar o pană de vultur. Știam eu că sunt vulturi pe aici, doar stau ascunși acum.

Când revenim din explorare, vedem că în curtea cabanei au mai răsărit câteva corturi dar și un foc de tabără. Ne punem și noi la foc cu ceilalți drumeți și vânătorul de la cabană și stăm la povești și la o supă. Vânătorul pleacă la un moment dat în căutare de urși, nu înainte de a-mi spune că ce am în mână este cu adevărat o pană de vultur. Dar eu știam deja asta, desigur.

Curând se face frig tare așa că ne băgăm în cort. O ajut pe Mamarmot să facă niște fotografii cu cortul, eu luminându-l pe dinăuntru, ea înghețând pe afară, dar curând mă ia somnul. Mă cuibăresc fericită în sacul meu călduros și adorm instantaneu. 

A doua zi de dimineață mă trezesc și o găsesc pe Mamarmot afară din cort, amestecând într-o oală de cafea. Mă alătur și eu și tata. Am dormit tare bine.

Mai stâm o vreme pe aici să admirăm peisajul, că tare frumos este. 

După ce strângem cortul și mâncăm ce mai aveam prin rucsac, ne punem ușor la drum, drept pe deasupra lacului, căci se pare că vom urca pe un vârf înainte să luăm drumul către casă. Oi fi eu odihnită dar urcarea asta abruptă mă cam enervează. 

În drumul nostru găsim din ce în ce mai mulți iriși sălbatici, iar curând, ne trezim pe o culme. De aici mergem ce mergem până la un vârf numit Mălâia.

Mamarmot îmi arată munții Ciucaș, prin care m-am mai plimbat cu o vară în urmă și îmi spune că dacă ne uităm cu atenție îi putem vedea pe niște prieteni care se aventurează astăzi pe acolo.

Hai, Mamarmot, oi fi eu mică, dar știu și eu că nu putem să vedem până acolo.

În schimb putem vedea ceva ce se mișcă jos în vale. Să fie un urs? Cine știe…E tare frumos aici și stăm o vreme să ne bucurăm de peisaj.

A venit și timpul să pornim către casă, nu înainte de a-mi lua la revedere de la lac, ce ne privește de jos, sclipind în lumina soarelui. Poate data viitoare ieșiti și voi la iveală, vulturilor, dar pentru moment, mă mulțumesc doar cu o pană cu care știu exact ce voi face.

Zburd înapoi prin Poarta Vânturilor, prin pădure, pe poteci iar la final, mă bucur de o pauză cu picioarele în râul răcoros. 

În mașină către casă, cu ochii la lanuri de maci înfloriți, mintea-mi zboară la cortul nostru roșu întins sub stele. 

-„Mami, unde ne mai întindem cortul data viitoare?”

-„Marmotă, cred că vom merge într-un loc unde te-ai mai aventurat deja.”