Învingând frici pe creste de Crai

Dragă călătorule,

Venise din nou vremea să îi las pe ai mei să se aventureze singuri într-o drumeție. Știam că își doreau de mult să ajungă într-un loc puțin cam nepotrivit pentru mine. Defapt, nu doar pentru mine, cât și pentru oricine are ceva temeri de înălțimi amețitoare. 

Cineva așa, ca Mamarmot. Ei bine, da, Mamarmot e tare fricoasă când vine vorba de înălțimi și creste înguste, cu hău cât vezi cu ochii. N-o condamn, creasta Craiului nu e tocmai o plimbare prin parc.

Totuși, chiar de ea nu e prietenă cu înălțimile, încearcă mereu să se împrietenească cu ele, să le îmblânzească și să le vadă frumusețea.

Iar pentru îmblânzit frici, creasta Craiului e numai bună. Cel puțin așa spune ea. Nu este prima dată când merge în culmi de Crai, a mai urcat pe câte un vârf, uneori s-a oprit la jumătate fiindcă nu a mai putut continua, alteori a ajuns sus și și-a dat seama că nu e chiar așa de rău. 

Tot ce știa Mamarmot despre creasta Craiului era din poveștile pe care i le spunea tatăl ei în copilărie, despre cum mergi pe o potecă îngustă cât palma și în stânga și în dreapta e prăpastie. Aceste povești o fascinau în aceeași măsură în care o speriau, dar târziu află, că tatăl ei nici măcar nu fusese vreodată în Crai, ci doar auzise povești la rândul său.

Și uite așa, un vis s-a înfiripat în mintea alor mei și a prietenilor lor de drumeție, să urce pe La Lanțuri și să parcurgă creasta Nordică a Pietrei Craiului.

Le trebuia și vremea potrivită pentru asta, așa că, au găsit un weekend numai bun, și cei patru drumeți s-au adunat cu încă o prietenă de-a noastră și s-au pus la drum către Plaiul Foii într-o zi călduroasă de vară.

Vremea a fost tare bună până dimineața la 6 când a început să plouă pe cort. La 8 plănuiseră să intre pe traseu iar la 7 jumătate încă turna cu găleata. 

-„În 17 minute se oprește ploaia, așa spune Mountain Forecast”, spune bucuroasă prietena noastră.

Ei bine, la 7.47 ploaia chiar s-a oprit..așa că la ora 8, drumeții se puneau la drum așa cum au stabilit..pe o ploaia măruntă ce a început de îndată ce au pus primul pas pe drumul către refugiul Șpirlea. 

-„Pare o ploaie de vară, hai până la refugiu și dacă nu se oprește ne întoarcem.”

Drumul până la refugiu îi muncește puțin dar ajung destul de repede acolo. Ploaia deja s-a oprit și soarele începe ușor să se arate. 

Drumeții continuă să urce până la Zăplaz și mai apoi, până unde încep lanțurile. Până aici am fost și eu o dată cu Mamarmot și am văzut cum arată. Primul lanț cel puțin, arata destul de serios. Apoi nici eu nici Mamarmot nu mai știm ce urmează. 

Mamarmot îmi povestește cum își ia puțin timp de gândire aici. O mică pauză, să respire adânc. Cu gândul că acum e acum și că nu mai e cale de întoarcere. Că dacă îi e greu să le urce, mai greu îi va fi să le coboare. Dar ea știe că e doar mintea care îi joacă feste și că e în siguranță, că are experiența necesară să fie acum, aici și să ajungă la capăt de traseu. 

Primul lanț e mai greu, asta își spune Mamarmot în timp ce urcă până deasupra stâncilor de la Zăplaz. Hai că n-a fost atât de rău.

Drumul continuă să urce printre stânci iar Mamarmot doar numără lanțurile, fără să se uite în sus. Da, ea nu are o problemă să se uite în jos și să vadă lumea din ce în ce mai mică ci să se uite în sus. Așa este ea, mai șui. 

Începe ușor să se entuziasmeze și să-și spună că nu e chiar atât de greu. E chiar bine. S-ar putea obișnui cu drumuri de genul. Poate chiar ar putea privi cu încredere și în sus…dar până sus, în drumul ei observă o stâncă bombată pe care trebuie cumva…să o încalece ca să treacă mai departe. Nu luase asta în calcul…

Trage aer în piept și atentă la fiecare pas, nu în stânga sau în dreapta, trece și peste hopul ăsta. Hai că nu a fost atât de rău. 

Cu fiecare stâncă și lanț, începe să prindă din ce în ce mai multă încredere în ea. Deși din când în când mai dă peste porțiuni ce îi par periculoase, reușește să își stâpânească emoțiile. Și uite așa, ușor, ușor, cei cinci drumeți ajung în creasta Craiului, la refugiul Șaua Grindului. 

Gata, lui Mamarmot nu îi vine să creadă că a reușit să ajungă până aici.

Stau puțin să își tragă sufletul la refugiu și apoi continuă ușor către vârful La Om sau Piscul Baciului, cum îl mai știe lumea. Își spune că de aici e super ușor. Chiar de nu știa cum arată drumul între vârful La Om și vârful Ascuțit, Mamarmot știe că de acum înainte se va descurca de minune. Doar La Lanțuri este cel mai greu traseu marcat din Crai, nu? Parcă așa citise.

De la vârful la Om, nu prea îți dai seama pe unde duce poteca. Tot ce vezi sunt culmi și multă piatră, și pare că nu e nici un drum. Drumeții îi dau înainte și un cățel îi acompaniază. 

La un moment dat, cățelul nu mai poate înainta fiindcă poteca urcă ca printr-un jgheab. Cățelul se sperie și rămâne în urmă.

O potecă îngustă o face pe Mamarmot să fie nevoită să meargă cu fața înspre stâncă, iar asta îi dă senzația că se va dezechilibra. Își aduce aminte de cățel și se gândește la cât de mică este și ea pe lângă tot acest munte și că e nevoie doar de un pas greșit..și înlemnește.

-„Păi și ce ai făcut, Mamarmot?”

-„Marmotă, îmi venea să mă pun în fund și acolo să rămân până venea cineva să mă coboare. Dar mi-am dat seama că și daca vine cineva să mă ia, tot eu trebuie să pășesc pe aceste poteci, așa că am tras aer în piept, m-am liniștit și i-am dat înainte.” 

Țimbalele și poteca dintre ele i-au părut cele mai grele. Mai ales când trebuia să se descațere, cu spatele la prăpastie, pe stâncile calcaroase ale Craiului.

-„Marmotă, m-am întrebat de zeci de ori pe drumul ăsta dacă locul meu chiar este aici. Și atunci, muntele mi-a răspuns.”

-„Cum așa, Mamarmot?”

Mamarmot îmi spune despre o familie de capre negre pe care au surprins-o după Țimbale. Toate au fugit care încotro, în afară de una, una care a stat și a privit-o pe Mamarmot în ochi preț de câteva secunde. Parcă îi spunea, că e binevenită și că e în siguranță aici, în casa lor.

Offf, ce aș fi vrut să văd și eu o capră!

Au mai urmat câteva porțiuni dificile până la vârful Ascuțit, însă cumva, Mamarmot avea încredere că muntele a primit-o cu brațele deschise și că este în siguranță. Și mai ales, nu era singură. Pe lângă prietenii ei și familia de capre, îi simțea puternica prezența a tatălui ei și a poveștilor sale despre creasta Craiului.

Cu gândul la el, pașii o purtară ușor până la vârful Ascuțit, bucurându-se de priveliști, de flori de colț și maci galbeni. 

De la Ascuțit, putea merge acum și cu ochii închiși la cât de bine cunoștea drumul. 

Cabana Curmătura îi întâmpină cu ceva cald de mâncare iar apoi drumeții își croiră drum prin pădure către Fântâna lui Botorog.

Ajunși la mașină, drumeții pleacă la drum către Plaiul Foii să o recupereze pe cealaltă. În Plaiul Foii, Mamarmot privește cerul înstelat și creasta ce lucește semeață în lumina lunii. Câteva lacrimi îi brăzdează obrajii și fericirea o invadează doar la gândul că a fost acolo sus. Și a reușit. 

O văd pe Mamarmot încă emoționată. Sunt mândră de ea.

-„Abia aștept și eu, Mamarmot, să mă duci în creasta Craiului.”