Dormim într-o ciupercă în munții Bucegi

Dragă călătorule,

Mamarmot mi-a promis că astăzi vom dormi într-o ciupercă. 

Imaginația mea a început să zburde către căsuțele ciupercă din poveștile cu ștrumfi, asta mai ales pentru că Mamarmot a vrut să păstreze locația secretă și să nu-mi arate nici o poză. 

-„O să-ți placă, Marmotă!”

Atâta știu. Și ce mai știu e că oamenii dorm în ciuperca asta când au cu adevărat nevoie așa că, dacă nu vom avea loc, vom pune cortul lângă ea. Mie cel mai mult îmi place să dorm în cort, însă nu aș putea refuza ocazia de a mă cuibări într-o ciupercă.

Pornim ușor pe potecile munților Bucegi, probabil singurii munți pe care îi recunosc fără să mai fie nevoie să întreb unde suntem.

Peisajul pare desprins de pe o insulă pustie: trecem un pârâu peste un pod de lemn, roci cu licheni colorați sunt împrăștiați prin iarbă, capul ăla de berbec zici că a căzut de pe o navă de pirați. Wooooah, ce? Mă duc să-l studiez mai de aproape. Hmmm, oare ce caută aici? Ce dubios.

Ne continuăm drumul prin insula piraților.

Înțelegi, călătorule, că nu e vorba chiar despre o insulă, însă pe mine așa mă face să mă simt locul ăsta.

Poate și din cauză că nu e nimeni pe aici.

O stână abandonată mă duce cu gândul la o navă naufragiată de ani de zile, pe vremea când în locul acestor munți era o mare.

Și mai e ceva. Liniștea!

Acum mi-am dat seama că n-am prea vorbit de când am plecat iar liniștea asta te apasă de-a dreptul.

-„Mamarmot, mai zi-mi odată povestea de când te-ai plimbat tu singură pe aici.”

Mamarmot mai obișnuiește ca măcar o dată pe an să plece singură într-o drumeție. Iar acesta este unul din acele trasee, pe care l-a făcut singură acum câțiva ani.

Mă iau cu Mamarmot la vorbă și uit de insula piraților. Drumul ne tot urcă, pe pietre și jnepeniș, pe lângă o cascadă secată și ne aduce lângă o turmă de oi.

Dacă mai devreme era prea multă liniște, acum s-a rezolvat problema asta.

Găsim și câteva ciuperci mari și roșii.

-„Așa arată și cea în care dormim?”

-„Așteaptă și vei vedea, marmotă!”

Lăsăm turma de oi în urmă și liniștea ne cuprinde iar. Chiar dacă stăm de vorbă, cuvintele par că se risipesc imediat ce le rostim. Încerc să strig, să văd dacă se aude vreun ecou, dar sunetul nu ajunge prea departe.

Ajunși în culme, priveliști încep să se deschidă și atunci văd și ciuperca.

O jumătate de bilă alb cu roșu, așezată în mijlocul unei întinderi cu iarbă galbenă și pufoasă. Cât de tare!

Intru și deja îmi aleg patul de sus pentru seara asta. Mai ales, că pare că nu vom fi decât noi aici. Sau așa credeam..

Suntem singuri multă vreme. Rar mai apar drumeți care își văd mai departe de drumul lor. Noi stăm pe iarbă și citim, ne relaxăm la soare sau mai explorăm culmile după plante interesante.

Soarele începe să prindă o nuanță portocalie când apare și primul drumeț ce se pune lângă refugiu și trage un pui de somn. Apoi încă un grup mic de drumeți și de îndată apare și primul cort.

Ei bine, cât timp nu folosește nimeni ciuperca, eu acolo dorm.
Ne delectăm cu o supă la plic și biscuiți și uite că apare și un ultim drumeț, cu o direcție clară.

-“Eu nu mi-am adus cortul cu mine intenționat, ca să dorm în refugiu.”

Deși în ciupercă este loc pentru cel puțin zece persoane, îl lăsăm pe ultimul venit să rămână în refugiu iar noi ne pregătim cortul în lumina mov a apusului.

E mai bine așa. Cu ocazia asta, am avut timp să facem niște poze grozave la stele. Ca de obicei, eu din cort, Mamarmot de afară.

Acum hai și la somn că mâine iar avem de mers.

Mă trezesc a doua zi în sunetul unui fermoar de cort ce se închide. Mamarmot și-a făcut cale afară din cort la răsărit. Văd o lumină rozalie dar mi-e lene să ies după ea. În schimb, desfac fermoarul și privesc la răsărit printr-o micuță crăpătură, cât să nu intre din răcoarea dimineții.

Până revine ea de la pozat, eu și tata suntem deja treji.

-„Facem o cafea și plecăm?”

-„Păi, nu prea mai e multă apă.”

-„Ei hai, că până la Omu e puțin de mers, hai să facem o cafea.”

Mamarmot nu poate supraviețui fără cafea. Nu mă bag, da mie nu-mi sună bine că nu mai avem destulă apă. Și cum e ea o draguță, face mai multă și o împarte cu drumeții de lângă noi.

Ne strângem cortul și ne punem la drum. Afară e deja destul de cald, desi e abia 8 dimineața. Intrăm într-o zonă de jnepeniș, unde abia vedem marcajul. Este genial! Mă simt ca într-un labirint!

-„Deci, Mamarmot, cât e de mers până la Omu?”

-„Păi Marmotă, mergem o vreme prin labirintul ăsta, apoi ieșim și urcăm o culme, apoi ajungem. Cel puțin eu așa țin minte.”

Ei bine, călătorule, țin să-ți spun că n-a fost doar o culme de urcat, ci vreo trei. Mari și late. Și înalte.

Afară e deja cald și ai mei își dau seama că nu ne va ajunge apa, așa că mi-o lasă mie și ei mai iau câte o gură foarte rar.

Iau ultima gură de apă undeva pe lângă vârful Ocolit. Dar am ajuns și de aici ne facem plinul cu apă rece. Și Mamarmot cu încă o cafea, că doar nu i-a ajuns aia cu care a consumat puțina apă pe care o aveam cu noi.

E prima oara când eu ajung aici și privesc în zare norii cum dansează peste culmi cunoscute doar din alte direcții. E tare frumos aici, la Omu.

Drumul de aici până la Babele e ca o plimbare în parc. Alerg și mă zbânțui și mă bucur de călătoria asta faină.

Mamarmot îmi povestește că a făcut o mare greșeală cu apa. Dacă de obicei ia cu ea 3-4 litri, acum nu știe ce a fost în capul ei de a luat doar doi. În plus, nu trebuia să o consume pe cafea. Și fiindcă ea cunoștea traseul din sens invers, nu a estimat bine cât va dura.

E ok, Mamarmot, așa învățăm.

Ajungem și la cabana Babele, iar de aici, ne mai bucurăm o vreme de nori ce dansează și jnepeniș și fără să-mi dau seama, ajungem la mașină.

În drum spre casă, visez cu ochii deschiși la câte lucruri am vizitat. Insule de pirați și labirinturi, nori ce dansează și dormitul în ciupercă. Mă rog, lângă, dar, data viitoare poate am noroc. Și o bucată de răsărit adusă în cort.

O întreb pe Mamarmot

-„Și prin ce locuri magice mai dormim data viitoare?”

-„Marmotă, cred că vom merge într-un loc ce se cheamă Piatra Singuratică.”