Început de drum pe cărări de Bucegi

Dragă călătorule,

Aș vrea să-ți spun o poveste despre cum am început să merg pe munte. 

Aveam deja doi ani când părinții mei s-au gândit să mă ducă în prima mea drumeție pe munte.

La munte, mai fusesem eu, știam cum arată, mă minunasem la vederea înălțimilor amețitoare, la verdele pădurii, la zăpada de pe creste, dar niciodată nu-mi imaginam că pot ajunge acolo sus. 

Aveam puține emoții, însă dacă aș fi știut atunci că asta era prima drumeție montană și pentru Mamarmot, acestea s-ar fi risipit. 

Tata mai mersese pe munte de câteva ori. Odată chiar se întâlnise cu un urs.

Desigur, mie asta mi se parea foarte amuzant. Cu gândul la un ursuleț drăguț de pluș, nu-mi puteam imagina de ce întâlnirea cu ursul l-ar fi făcut pe tata să fie nevoit să-și schimbe pantalonii. 

Mamarmot nu mai făcuse drumeții pe munte, doar pe la poalele munților, însă de felul său îi plăcea foarte mult mersul pe jos. Cu câțiva ani în urmă luase la pas coasta Mării Negre.

Ea îmi mai spune uneori povești despre munți seara, înainte de culcare, care mă uimesc și mă fac din ce în ce mai curioasă. La rândul ei, când era copil, Mamarmot fusese vrăjită de Heidi, fetița munților, dar și de poveștile tatălui ei, adică bunicul meu. 

Tatăl ei, îi spunea mereu povești din Bucegi, despre cum mergea noaptea pe platou, sub mii de stele, cum înnoptau la cort împreună cu prietenii sau cum s-a aventurat prin Hornuri. Duminica aveau o tradiție: se uitau împreună la diapozitive și asta a ajuns să deschidă un nou univers în Mamarmot, fără ca ea să bage de seamă.

Din Heidi, aflase despre floarea de colț, sau cel puțin așa își aduce aminte.

Visul acesta mocnea de mulți ani în ea, iar el a devenit realitate atunci când Mamarmot a făcut primii pași cu mine de mână, pe urmele de mult bătătorite ale bunicului meu. 

Așa că iată-ne aici. 

Oi fi eu mică, însă și dacă eram mai mare, tot o furnică eram în toată întinderea asta. 

Am plecat de dimineața și nu este nimeni pe drum. Este o liniște incredibilă și totul stă pe loc. Doar din când în când mai poți auzi bâzâitul unei albine. 

Iarba este galbenă și pufoasă și din când în când văd tot felul de cărări șerpuite. Eu vreau să ating iarba și pământul și cerul și tot și alerg de colo colo dar pe munte cică trebuie să urmărim poteca așa că ai mei mă iau în cârcă și continuăm să mergem.

La un moment dat încep să se deschidă în jurul nostru tot felul de vederi către culmi mai apropiate sau mai îndepărtate iar poteca devine din ce în ce mai îngustă.

Ori că sunt eu în cârcă și am vedere de mai sus, ori chiar urcăm puțin, dar ajungem într-un loc unde suntem deasupra unui alt platou, și mai departe, o imensă vale.

Văd o cruce mare de tot. Oare acolo mergem?

Se pare că da! Tata mă dă jos din cârcă și mă ia în brațe fiindcă aici sunt ca niște lanțuri de care se ține ca să coboare mai ușor.

Ajungem la un moment dat chiar lângă ea și nu îmi vine să cred cât de mare este! Să nu mai zic de ce se vede în jurul nostru!

Culmi ca niște colți, jos este oraș, sunt atât de sus de nu îmi vine să cred!

Ai mei îmi povestesc că de multe ori am trecut prin valea aceea și am privit către acest loc și că suntem așa de mici, încât de jos nu ne vede nimeni. 

Eu sar și fac cu mâna, poate, poate. 

Nu m-am săturat încă să-mi clătesc ochii cu priveliștea asta, însă ai mei zic că trebuie să ne și întoarcem.

Mergem pe aceeași potecuță însă de acum începem să ne întâlnim cu alți drumeți.

„Ai mers tu până aici?? Bravooo!”. „Da”, le spun. Sunt tare mândră!

Trecem și pe la pietrele astea despre care ai mei spun că se cheamă Babele și Sfinxul. Arată interesant.

Ajunși înapoi la mașină, mă simt de parcă am fost într-o poveste. Mamarmot la fel. 

Sunt sigură că ăsta va fi începutul unei frumoase călătorii!