Ziua 2 : La pas prin orașul norilor

Dragă călătorule,

Am dormit ca un buștean și nu știu nimic din ce s-a întâmplat în jurul meu.

Nu tu sunet de pungi ce foșnesc, nu nimic. Însă acum că am deschis ochii și văd bagajele deja pregătite, îmi dau seama că sunt codașa la trezit. Ai mei sunt deja echipați de drum iar restul omuleților din cameră au dispărut. Hai că vin și eu..

Ieșim afară în răcoarea dimineții și pornim ușor cu direcția oceanului înainte, cu o scurtă oprire la cafea pentru ai mei. Decidem să urmăm și scoica și suntem conduși afară din oraș, direct într-o plantație de trestie de zahăr. Nu cred că am mai văzut așa ceva. Planta asta e foarte înaltă și aș zice că sunt mai degrabă într-o pădure tropicală. Poteci nisipoase ne plimbă stânga dreapta și ici colo mai vezi câte un panou informativ sau câte un turn de observație pentru păsări, bănuiesc eu.

Ușor ușor, peisajul începe să devină din ce în ce mai neclar până când tot ce ne înconjoară devine alb ca laptele. 

Am ajuns la ocean. Dar ce nu înțeleg este de ce nu îl aud. 

Dunele de nisip sunt înalte precum niște dealuri și mă întreb de unde a venit tot nisipul ăsta. Traseul nostru se leagă din nou de podețele de lemn, pe care le vedem astăzi pentru prima dată. La câțiva metri înainte, din podeț se bifurcă niște trepte printre dune înspre…nu am nici cea mai mică idee înspre ce. Totul este alb. Dar când ajung în dreptul treptelor, le aud! Valurile ce se sparg de țărm răsună puternic în jurul nostru, de parcă am fi pe o insula mică în mijlocul oceanului. De văzut, tot nu îl văd, dar știu acum că suntem pe drumul cel bun.

Îmi amintesc de când eram mai mică si credeam că norii sunt lucruri pe care poți păși, pufoși și moi. Am trecut peste ideea asta acum mulți ani când am intrat într-un nor în drum spre Roncesvalles. Era doar rece și umed. Dar aflându-mă aici, acum, nu pot decât să mă gândesc la un oraș ce a fost clădit pe culmi de nori. Podețele au fost construite ca oamenii să poată umbla pe jos, fără mașinării zburătoare. Iar nisipul, ei bine…încă nu știu cum a ajuns aici, dar pot să spun că e la fel de fin precum mi-am imaginat că ar fi norii.

În orașul norilor, casele ar sta clădite pe nori dintr-aceia plați, am uitat cum se numesc, dar sunt cei care se mai adună pe vârful muntelui Fuji. Parcurile de distracții nu ar avea nevoie de prea mult căci ce e mai frumos decât să sari din nor în nor.

În orașul norilor, nu ai ști niciodată cu adevărat încotro te îndrepți, dar poate voi desena eu o harta. Aș începe de aici, de la podul ăsta care cred ca tot înspre ocean se îndreaptă.

Pe măsură ce mergem, soarele îmi cam strică socotelile,  încercând să își facă loc prin peisaj, și reușind ușor ușor să alunge negura din calea noastră. Acum cerul senin și albastru mă aduce cu picioarele pe pământ. La figurat, desigur.

Aflu că ne apropiem de un oraș mare și tare mă bucur, că mă cam luase foamea pe acolo prin regatul norilor.

Mamarmot mi-a promis că vom merge la o cofetărie pentru pastel de nata și alte bunătăți, dar având în vedere de când tot mergem, cred că a ales special cea mai îndepărtată locație ca să facă și turul orașului. Când într-un final ajungem și trec pragul cofetăriei, nu știu unde să mă uit mai întâi. Vreau și de asta, și de asta și dintr-astalaltă. Vreau tooot.

Nu trece mult timp și masa noastră se umple de prăjituri. Fie, o iert și pe Mamarmot pentru câți pași am făcut până aici. Ne luăm și micul dejun după ce devorăm ce era de devorat. Știi că va fi o zi bună atunci când începi cu desertul!

După toată nebunia asta ne vedem în continuare de drumul ce ne scoate din oraș și ne întoarce la podețele noastre preferate. Nu ne grăbim prea tare căci cine se mai poate mișca după atâtea bunătăți? 

Profităm de soarele de pe cer să ne mai întindem ca morsele pe nisip sau să ne băgăm cu picioarele în apă. Dacă aș putea, aș face tot drumul pe Camino doar desculță prin nisip și apă, dar din păcate nu prea iese la socoteală. În plus, oamenii aștia au niște alge imense și cam înfricoșătoare pe aici.

Un indicator ne spune că mai avem 187 de kilometri până la Santiago și deja în mintea mea încep calculele, deși recunosc că nu plănuisem să fac matematica în vacanță. Deci am mers destul de mult și încă mă simt bine!

Gândul ăsta îmi trece destul de repede, odată cu podețul nostru ce părăsește plaja și intră într-o zonă unde e plin de arbuști și cam nimic altceva în jur și pe sub podeț și mă întreb dacă asta e ce urmează după orașul norilor, un oraș în care nu există poteci și pământ, ci doar verde cât vezi cu ochii. Drăguță combinație. 

Cu toate astea, căldura prânzului începe să mă chinuie de îndată ce oceanul dispare de lângă noi și piciorul drept începe să mă bage în seamă. Da, știu ce o să crezi, că m-am plictisit, însă de data asta nu e așa. Mamarmot mă asigură că de îndată ce ieșim din zona asta vom intra într-un orășel unde și rămânem peste noapte, așa că încerc să îmi țin răbdarea în frâu, deși nu îmi iese prea bine. Ne mai întâlnim ocazional cu niște fețe cunoscute de pe la albergue de ieri și îmi dau seama că nici ei nu au picioarele într-o stare prea bună. 

Drumul până în acest oraș este mai mult decât lung, însă răsuflu ușurată când ieșim din zona sălbatică și începem să vedem case. Desigur, de când începi să vezi orașul și până ajungi la locația pe care o cauți, mai mergi cât să te facă să te gândești de ce nu puteai să stai pe canapea astăzi. 

La albergue ni se spune că nu mai sunt locuri și că va fi destul de complicat să găsim în cazare în acest oraș. Ni se recomandă să încercăm să mergem în următorul oraș. Eu nu înțeleg, sau nu vreau. Tot ce vreau e să mă așez fix unde sunt. Ai mei nu renunță și sună la toate alberguele, hostelurile și hotelurile din zonă însă fără prea mult noroc. Este prima dată când îi văd îngrijorați, cu ochii la mine și cu gândul că nu putem să încheiem ziua aici.

Din păcate, inevitabilul se întâmplă și trebuie să ne continuăm drumul. Nu mă pot bucura deloc de acest oraș care era chiar drăguț. Mori de vânt foarte vechi stau înșirate pe plajă și deși nu mai sunt funcționale, sunt un simbol frumos al acestui loc.

Doar faptul că suntem iar lângă ocean ce mă mai bucură însă durerea de picior nu mă ajută. Curând ieșim la o șosea ce ne poartă printr-o pădure de pini iar Mamarmot încearcă să mă încurajeze cum poate ea mai bine. 

Un cățel mic și îndesat ne acompaniază și deși îmi este tare greu să merg, sunt mai atentă la ce face cățelul decât la piciorul meu. Ne conduce multă vreme, mai exact până la intrare în orașul următor. Aici găsim un camping în pădurea de pini și sperăm să putem rămâne ca să nu fim nevoiți să plecăm mai departe. îmi iau la revedere de la cățel ce pare că se întoarce înapoi în orașul morilor de vânt acum că și-a îndeplinit misiunea. Pare că ne-a purtat noroc căci găsim aici ultimul cort de închiriat și în câteva minute ne instalăm sub niște pini înalți, lângă o familie de pisici.

Piciorul continuă să mă doară așa de tare încât abia pot să merg însă ce nu fac eu pentru pisicile astea? După puțină odihnă, mâncare și un masaj, mă simt ceva mai bine. Găsim un loc fain, decorat la interior precum un castel medieval, unde jucăm ping pong și fotbal de masă până se lasă seara târziu. Aș mai sta însă ai mei îmi spun că e important să mă odihnesc după o zi ca asta. Încă sunt îngrijorați în legătură cu piciorul meu și mă asigură că traseul de mâine va fi mult mai scurt ca să îmi pot reveni. 

Ajunși la cort, scoatem pisicile de prin căptușeala exterioară și din păcate mi se spune că nu pot să le primesc la noapte în cort. Măcar am încercat..

Mă simt ca acasă aici și mă bucur de sunetul vântului. A fost o zi lungă… Mă întreb de ce nu am fost primiți în orașul morilor de vânt. Poate pentru că eu sunt un om al orașului norilor și, cumva, celor din orașul morilor de vânt nu le plac acești musafiri. Sau… poate că nu are legătură una cu alta.

Mă cuibăresc în sacul de dormit, ce se simte ca un nor pufos purtat de vântul ce răsună printre pini și alunec în lumea somnului.