Plecați după brândușe în Piatra Craiului

Dragă călătorule,

Am mai călcat pe aceste poteci. O dată, de două ori, de nici eu nu mai știu câte ori.

Probabil și tu îl cunoști deja pe bălosul Muki și pe pisica portocalie cu fundul verde. Nu știu de ce, poate s-a așezat pe o băncuță proaspăt vopsită sau într-o cutie de vopsea. Cine știe, eu mi-am imaginat multe scenarii.  Este posibil ca acum să nu mai aibă fundul verde, însă prima dată când am venit la cabana Curmătura, chiar îl avea, drept urmare, așa i-a rămas numele.

Cabana asta mi-a plăcut încă de prima dată când am văzut-o. Pe atunci eram mai mică și am fost aduși aici de prietenii noștri cu care mai mergem pe munte. Iarba era verde iar din loc în loc, ciuperci ca-n povești, mari, roșii cu pete albe. Apoi am văzut-o și toamna, și puțin ninsă, am dormit și am stat la foc și cântece de munte și am mâncat celebra prăjitură cu răvaș și mere.

Dar locul ăsta mereu are ceva nou pentru mine. Astăzi totul e diferit. Pădurea a prins viață după lunga iarnă și plăntuțele își fac curaj să iasă la iveală. Din când în când aud câte un zgomot pe sub frunze. Hmm..poate e doar zgomotul pașilor mei.

Începem să urcăm dar parcă nu mă deranjează așa de tare ca altădată. Ori că m-am obișnuit eu cu drumul ăsta, ori e prea frumos afară ca să mă deranjeze ceva. Sau poate că sunt doar atentă la drum. 

Mamarmot mi-a spus că e vremea brândușelor și că astăzi sigur vom vedea. Așa că stau cu ochii-n patru. E treaba mea să fac poze astăzi și chiar vreau să nu îmi scape nimic. 

Aud zgomotul iar și acum văd și de la ce era. Niște mici șoricei aleargă prin frunze. Ce rapizi sunt! Cică se cheamă hârciogi.

Cu ochii după brândușe și hârciogi abia îmi dau seama că s-a terminat pădurea și am ajuns în poiană. Și iată primele brândușe! Ne oprim la poze și niște ciocolată.

Îmi place mult poiana asta. Poate și din cauză că de aici drumul e mai lin și mai e puțin până la cabană. Sau fiindcă de aici vedem minunații Crai cu creasta lor ascuțită. Iar acum, poiana este plină nu doar de brândușe ci de flori de toate culorile și formele. Albe, galbene, albastre, ne oprim să le pozăm pe toate. Găsesc chiar și niște zăpadă. Și eu care credeam că s-a topit toată!

Un covor de brândușe, două, trei, sunt peste tot! Intrăm deja în pădure și pe unde mai apare câte un luminiș, este și el plin de brândușe. Vreau să mă întind lângă ele să le îmbrățișez pe toate. 

În luminișul ăsta mic sunt mai rare și îmi găsesc loc să mă întind printre ele fără să le strivesc. Mă urmează și Mamarmot și stăm așa o vreme, cu părul în iarbă, una cu natura. Chiar nu ne grăbim nicăieri.

În drum spre cabană mai găsim pe ici colo urme de zăpadă și flori curajoase care au răsărit din ea.

Îl aud pe Muki cum latră. Suntem aici!

Este ceva lume pe aici iar noi ne retragem pe un petic de iarbă la soare unde facem un picnic pe cinste. 

Am uitat să-ți spun că astăzi e Paștele așa că sărbătorim cum se cuvine.

Nu poate lipsi desertul preferat, și anume, prăjitura cu răvaș.

Peisajul ăsta mi-e tare drag. Zăresc și pisica cu fundul verde și mă alerg cu ea ceva vreme. Acum ce e drept, nu mai are fundul verde. 

După masă și o hârjoneala cu pisica și Muki, ne pregâtim de plecare. Mă bucur să aflu că nu ne mai întoarcem pe unde am venit.

În prima poieniță ne întâmpină o mare de brândușe și ghiocei cum nu am văzut. Nu știu pe unde să mai pun piciorul ca să le feresc.

Cunosc traseul așa că ai mei îmi dau voie să o iau înainte și să mă bucur de coborâre.

Suntem singuri multă vreme, doar noi, florile, pădurea și liniștea. Ah, am uitat, și hârciogii.

Ajungem cu pași repezi în prăpăstii și apoi la mașină. În drumul către casă, mă uit în urmă și văd Craii scăldați în lumina apusului și un câmp mare de flori galbene. Îmi place să mă uit în urmă și să știu că am fost acolo. 

O întreb pe Mamarmot:

-„Mami, pe unde mai explorăm data viitoare?”

-„Marmotă, cred că e timpul să încerci o nouă prăjitură, la o cabană tare frumoasă.”